Autenticismul, atât de des invocat în literatura contemporană, este, într-adevăr, un atribut necesar, dar nu automat şi o calitate implicită a unui volum de versuri. La fel era şi „noul” în deceniile moderniste ale secolului trecut şi în toate răbufnirile avangardiste, devenind o condiţie estetică. Autenticismul nu este autoconsistent estetic, dar poate genera tensiunile de portanţă ale poeziei şi o face, deja, de câteva decenii în poezia românească – cam de prin anii ’70. Însă nu puţine au fost eşuările în biografismul mărunt sau în mizerabilisme fără nici un fel de consistenţă existenţială, pur estetică, morală sau cognitivă.

*

Ştefan Baghiu este unul dintre foarte puţinii tineri poeţi care evită manierizarea şi clişeizarea „scriiturii autenticiste”, practicată până la monotonie, cu sensul de „un singur ton” şi cu plictisul aferent, atât de o bună parte dintre douămiişti, cât şi de debutanţii neîncadraţi încă în vreo promoţie. Spre Sud, la Lăceni, volumul de debut al poetului clujean, este deja un topos bine aşezat pe harta poeziei actuale, destul de vag punctată când vine vorba de poezia tânără. Titlul m-a dus cu gândul la Ieudul fără ieşire al lui Ioan Es. Pop, dar Ştefan Baghiu se ţine la distanţa cuvenită de această carte care a creat emulaţie în literatura noastră postdecembristă. Dacă Ieudul este într-un sens kafkian fără ieşire, Lăceniul are ieşire la Mare, din Lăceni se ajunge la Neptun, unde totul este deschidere, însă de multe ori spre inerţie şi singurătate. Nostalgia şi melancolia îşi trag sevele din stupefiante, filme şi muzică, şi astfel Lăceniul se deschide spre ţările nordice şi spre Danemarca. Nu distanţele sunt o problemă, ci faptul că singurătatea este mai acută în spaţiile largi, ea nu mai are efecte claustrofobe, ci de înstrăinare şi uniformizare. Aceasta este impresia pe care poetul vrea să o inducă în mod paradoxal prin ultimele versuri, dar numai pentru a o repudia: „Furtunile de vară au spălat plajele întinse ale Neptunului,/ m-am trezit transpirat, a fost grozav,/ trăiesc nişte zile cumplit de anoste,/ funcţionez în plin experiment Asch, nesigur,/ mă plictisesc, de fapt, în plină evoluţie/ şi privesc râul/ fără să mă lege nimic de lumea asta/ şi de inerţia ei pe care o simt mereu,/ mereu ca pe o noutate.” (Nopţile [înălţimi impresionante] pentru Fjögur piano).

Viziunea poetică este cernută cu halucinogene şi prin replieri intertextuale. Cea din urmă sită este negată şi respinsă: „Trăiesc, se poate spune, între lucruri mărunte făcute stângaci,/ trăiesc între lucrurile mele mărunte, // nu în cărţi şi nu cu muzică, câteodată chiar în tristeţe şi plictiseală,/ într-o lume în care ritmurile drone invadează cu terasele pline// Nu mai ştiu cine spunea şi-avea dreptate oarecum,/ că viaţa-i spectaculoasă orice-ar fi, // mai ales de când am văzut bucata/ lui Lioret, care a făcut valuri/ cu proiectul lui despre suferinţă” (Ceva din chimie [poemul abrupt]). Aşadar, chiar dacă de această dată „nu în cărţi şi nu cu muzică”, palimpsestul există, totuşi, şi este un scenariu de film, ca în multe alte rânduri pe parcursul acestui volum. Filmul reprezintă un suport nu numai poetic, ci şi existenţial, de reglare a vieţii: „Viaţa e în sfârşit suportabilă./ ca în filmele lui Jaquest Maillot,/ în care am trăit ca un naiv./ M-am zbătut pentru viaţa personajelor in limbo/ şi aş fi vrut să se termine altfel” (Poem despre canal), iar această opţiune pentru scenariile de film continuă în acelaşi poem astfel: „M-am văzut în Tape,/ nu am ieşit din casă cu zilele/ ca să înţeleg ceva din catastrofa existenţială închis într-o cameră de hotel. Nu era niciuna./ Nu am găsit nimic impresionant/ în sonetele interminabile ale poeţilor americani, il mestiere di vivere inutilă”.

Alex Goldiş, într-o cronică de întâmpinare a acestui volum, din revista Cultura, afirmă că nu ştie dacă e vorba de vizionarism în poezia lui Ştefan Baghiu, dar că tânărul clujean are o conştiinţă poetică „preocupată de pliurile ascunse ale realităţii, simte nevoia să iasă permanent la suprafaţă în confesiuni despre singurătate, tristeţe, fericire, marea evoluţie, dinamica omenirii ş.a.m.d. Imaginarul strident contemporan e corectat mereu de impulsul retro menit să repună în circuit teme majore sau doar termeni a căror carieră poetică părea încheiată”. Nu cred că sunt doar termeni, ci chiar temele cu pricina, înfruntate cu un curaj care imprimă ritmul alert al poeziei, cu dese reluări sub forma unor refrene, fără să devină sacadat. Tehnica este folosită din abundenţă şi de douămiişti.

Cât despre marile teme, ele nu sunt obiecte autonome, ci aşa cum relevă Laurenţiu Ulici (în Literatura română contemporană) „teoretic, câte relaţii de valorizare pot exista între un număr nelimitat de scriitori şi una şi aceeaşi temă, atâtea teme noi pot fi invocate”. Aşadar, potrivit criticului, „nu fuga de identitatea temelor e imperativul (şi condiţia) originalităţii tematice (…), ci evitarea identităţii relaţiilor de valorizare” (p. 23). „Relaţiile de valorizare” pe care le propune Ştefan Baghiu sunt, de multe ori, slab racordate. Infuzia de mărci (ca să nu spunem simboluri) contemporane este în câteva rânduri forţată sau mult prea dusă în derizoriu de dragul efectului de contrast, de pildă: „ce spectacol a făcut Alex Velea!”, „eşti toată numai Zara”, „iar fetele care îşi arătau sânii lanurilor de porumb/ la 140 la oră pe Autostrada Soarelui” etc. Însă trebuie să ţinem seama de faptul că este un debut şi scăpările sunt inevitabile.

Poemele erotice şi invocarea Petrei sunt memorabile, iar un vers precum „A cui frumuseţea asta a ta, Petra?” este magistral ca topică şi sublim prin frumuseţea sa „ca senzaţie fizică”: „Cui frumuseţea asta a ta,/ dacă nu mie,/ după ce am exersat căderile în piaţa centrală?// (…) Pentru că s-a arătat şi dragostea,/ a fost scurtă şi a impresionat prin cuminţenia ei,/ a decis felul meu de-a fi pentru un an şi jumătate,/ iar acum, când altceva i-a luat locul,/ acum, când i-a luat un fel de simpatie nenorocită,/ rămâne doar pericolul că frumuseţea asta a ta/ ar putea duce cumva la fericire.” (Unde Petra).

Spre Sud, la Lăceni este unul dintre cele mai bune debuturi din ultimii patru, cinci ani, iar Ştefan Baghiu şi-a câştigat prin acest debut prezumţia de poet care va aduce un suflu nou în poezia românească.