În cele câteva rânduri când l-am citit pe John Berryman, fie în engleză, fie în română, am făcut-o în ritmul traducerilor lui Mircea Ivănescu din Poezia americană modernă şi contemporană (Editura Dacia, 1986). Mai mult, la început îi asociam pe cei doi poeţi fără să intuiesc sau să-mi definesc vreo relaţie între ei, ci pur şi simplu instinctual, aş zice. Acest sentiment apărea numai când citeam, destul de conjunctural şi accidental, poezia lui Berryman, nu şi când reciteam poemele lui Mircea Ivănescu. Lucrurile s-au mai nuanţat după ce am citit cartea lui Radu Vancu, Mircea Ivănescu. Poezia discreţiei absolute, mai ales în urma capitolului „Absenţa resurselor interioare. Cercul poeţilor saturnieni”. Una peste alta, John Berryman nu era un poet pe care să-l fi (re)citit cu regularitate, cum sunt T.S. Eliot şi Mircea Ivănescu, de pildă.

Cântece vis, selecţia de cincizeci de Dream Song-uri, din totalul de 385, în traducerea lui Radu Vancu, o antologie bilingvă, ne pune în faţa unui John Berryman diferit de cel al lui Mircea Ivănescu. Nu găsesc traducerea „uşor diferită”, după expresia lui Marius Chivu folosită pentru cele patru texte traduse de ambii traducători (Dilema veche, nr. 521, 6-12 februarie 2014), ci destul de serios altfel, să-i spun deocamdată. Diferenţele survin încă de la titlu, în timp ce Mircea Ivănescu a tradus Cântece de vis, Radu Vancu a translatat Cântece vis, prefigurând un schimb egal între realităţile celor doi termeni, o osmoză între cântec şi vis, iar nu o determinare unilaterală ca în Cântece de vis.

Cele cincizeci de Dream Song-uri sunt flancate de un util tabel cronologic, întocmit de traducător, şi de o postfaţă denumită inspirat „John Berryman. Metabolizarea tradiţiei”, în care Radu Vancu dozează foarte bine discursul istoriei literare cu cel al hermeneuticii. El stabileşte poziţia canonică a poetului nord-american între anii ’50-’70şi ADN-ul livresc şi intertextual al poeziei acestuia, dar şi identitatea sa în simultaneitatea tradiţiei. Acesta relevă că avem în Berryman „cazul bizar al unui poet tehnicist ca un tradiţionalist britanic, dar nevrotic şi gebrochene Mann ca un expresionist neamţ”. Însă aceste trăsături ale Cântecelor vis generează, în opinia postfaţatorului, următoarea stare a lucrurilor: „Tehnica poetică nu valorează per se, ca pentru maniacii raţionalişti ai formei. Ea e mai degrabă o metodă de eliberare a unei tensiuni prea acute, o manieră de punere în ordine a pandemoniului personal; mai radical spus, tehnica poetică e, la urma urmei o tehnică de supravieţuire. Când haosul interior se externalizează într-un haos al versurilor, pesemne că omul e terminat”.

Dar să revenim la „cei doi” Berryman din cele două traduceri. În Interviul transfinit, transcris împreună cu Vasile Avram, Mircea Ivănescu îşi aminteşte că i-au fost imputate varii greşeli sau abateri în traducerile din antologia de poezie americană, printre care şi „afectările de ton”. Nu poate fi vorba despre aşa ceva, însă nu putem să nu observăm că Henry al lui Berryman preia o anumită lentoare şi un diafan al trăsăturilor lui Mopete, într-un mod în care te seduce şi îl accepţi ca atare, mai ales că aşa capătă o gravitate mocnită. Radu Vancu surprinde mai bine concreteţea acestui „personaj”, îi redă mai exact largheţea gesturilor, dar caută prea mult registrul colocvial în care se exprimă. Sunt momente când căutarea acestui colocvial îngreunează şi mai mult topica neobişnuită pentru limba română şi pentru limbajele poetice autohtone a acestei poezii. Dincolo de colocvialul limbajului sunt temele grave ale literaturii, moartea şi pierderea chipului ca efect al „plictisului”.

Moartea este o temă centrală în poezia lui Berryman, iar nihilismul activ este postura existenţială pe care poetul şi-o ia în faţa ei, un nihilism activ care îşi are apogeul în sinucidere: „Faţa ta mohorâtă apărea la masa mea. Sinucidere./ Faţa ta venea ca un torent la capătul/ agoniei şi urgiei. Ai fost botezată la început Sylvia Plath/ şi ţi-ai schimbat numele în D-na Hughes şi ai zămislit/ şi ai mers până la capăt cu ţicneala// până când cuptorul a părut locul adecvat pentru tine/…/ Tortura ta aici a fost scurtă,// lungă e ieşirea ta repetându-se mereu,/ un exemplu prost, înc-o sinucidere, de stivuit peste altele/ până când smintitul de Henry cu surorile & fraţii lui/ plecaţi brusc ia o pauză ca să se întrebe de ce el/ singur ţine piept torentului abject” (Cântec vis 172). Poetul pare să spună că moartea poate fi privită în faţă numai printr-un sinucigaş, aici – Sylvia Plath, prin intermediul căreia empatizează şi în alte rânduri cu starea de trecere în nefiinţă. Moartea este şi unul dintre organele prin care trece „metabolizarea tradiţiei”, iar Cântec vis 153 este un poem de mare forţă în acest sens: „Sunt nervos pe dumnezeu care a nenorocit generaţia asta./ Întâi l-a luat pe Ted, au urmat Richard, Randall, şi acum Delmore./ Printre picături s-a ghiftuit cu Sylvia Plath./ A fost o pradă de mâna întâi. A lăsat în viaţă/ tâmpiţii pe care i-aş putea număra cu un cuţit/ însă de Lowell nu s-a atins”.

Mircea Ivănescu crede că acel „Mr Bones”, pe care îl traduce „Domnule Schelete”, poate fi chiar „o personificare a morţii” (Poezia americană modernă...), în timp ce Radu Vancu îl traduce „Domnu’ Ciolan”, din cauza aceleiaşi urmăriri a colocvialului, însă parcă prea tentat de jocul subtil cu moartea din propria poezie, Frânghia înflorită, fără aceleaşi efecte estetice tulburătoare, care oricum nu-i erau compatibile lui Berryman. El pierde tocmai acea gravitate care mocneşte în viaţa lui Henry şi pe care Ivănescu o transmite în detrimentul colocvialităţii.

În cele din urmă, Radu Vancu îşi spune la finele postfeţei că nu vede de ce „marea lecţie a lui Berryman, anume metabolizarea Tradiţiei, n-ar putea funcţiona şi în cazul nostru”. Un pas semnificativ în acest sens este chiar lectura volumului Cântece vis, în traducerea (metabolizarea) lui Radu Vancu.