Poezia nu mai poate fi sub nicio formă vorbire interioară lăsată în nelegea hazardului obiectiv, nelege acceptată înainte vreme ca scufundare eroică în tăriile subconştientului iluzoriu sau din cinism estetic. Confortul „metaforei tari” şi inerţia asocierilor îndepărtate sunt uneltele „poeziei leneşe” care ori lasă totul în seama fulguraţiei estetice a întâlnirilor absurde – justificate de „dicteul automat” sau mimarea oniristă – ori ermetizează cu emfază şi vulgaritate din interiorul unui spaţiu poetic anchilozant, care de cele mai multe ori nu se autosusţine decât prin efemere beţii de cuvinte. Din păcate, astfel de manifestări liricoide sunt trase (în gol) pe spuza suprarealismului, de cele mai multe ori deghizat în (in)autenticisme şi pseudo-expresionisme de tot soiul. Fie şi numai din sănătosul orgoliu al „creatorului”, dacă nu dintr-un temei existenţial, şi poetul trebuie să-şi supravegheze şi/ sau să-şi controleze fluxul vorbirii interioare, cum yoghinii sau sportivii de performanţă (mai ales atleţii şi înotătorii) îşi controlează respiraţia, de pildă. Biografismul şi mărunţirea cotidianului sunt la fel de vulgare sau şaradiste atunci când nu reflectă sau mediază în vreun fel idealul esenţializării sau universalizării, cu riscul de a trece drept truism o astfel de afirmaţie.

*

Conştient de vârtejurile vorbirii interioare, supra- sau subrealiste, Tudor Creţu îi întâmpină fragmentele şi continuităţile cu luciditatea poetului care-şi sincronizează „eul” cu „sinele” şi regizează poeme live pe care le „comentează” în timp real. Poetul timişorean are curajul şi puterea de a lua personal literatura în descinderea sa pe orbita cea mai apropiată de miezul sinelui care-i dezleagă limbile discursului poetic. Acest itinerariu esenţial este frontal sau extras de sub faldurile realităţilor contaminate de imaginaţia care-şi ia libertatea volutelor suprarealiste. Entuziast şi temperat deopotrivă, Tudor Creţu scrie o poezie în care densitatea şi intensitatea experienţei directe a realului este eliberată din interior de viciul semiozei goale prin ironie, iar din exterior de inserţiile metatextuale ce relevă o conştiinţă critică alertă şi constructivă.

Centrală este, aşadar, scoaterea sinelui în lume şi punerea faţă în faţă cu acea instanţă care rosteşte, subintitulată, în mod deja tradiţional, „eul poetic”. Din relaţiile dintre aceste puncte vii interioare – sinele şi eul – care se instigă şi provoacă reciproc prin somările eului sau existenţa interogatoare a sinelui, se coagulează imaginarul poetic şi expresia sa enunţiativă: „Hai sine al meu vorbeşte/ împinge tramvaiul pe şine/ să stăm ca bătrânii la o vutcă să ne minunăm/ terasa cu o singură masă/ şi scaune de plastic/ suntem amândoi muncitori de uzină (…)”, câteva zeci de fragmente continue mai târziu: „hai sine al meu/ îţi strig şi îţi cânt/ cu piatră cubică îţi sparg fereastra/ de pe strada străveche/ dar tunutunutunu/ e beţia contabilului şi rătăcirea avortonului/ de ce nu năvăleşti cu armatele tale cu torţe/ îmbibate/ de ce nu declanşezi procesiunea nazistă/ germania va nebuni din nou/ presimt saltul de la un albuş la altul/ baletul graţios al celui plecat”.

Poemele din acest volum revendică necesitatea de a fi recitite, atât de autor, cât şi de lector, secvenţele îşi păstrează prospeţimea şi sunt susţinute de meditaţiile asupra propriilor posibilităţi, susţinute de discursurile de gradul al doilea pe care textul propriu-zis le absoarbe: „comentariile asupra textului îl relansează. un fel de breşe, de aerisiri/ căci nu se poate altfel” sau „aerul e rece lumina cleioasă/ (am văzut spaţiul gălbui am ascultat/ cuvântul carmangerie: e-ul e evocare,/ ge-ul diluare. aşa se duce pe sine poemul/ mai departe. se cară-n spinare. azi/ sunet, mâine imagine)”. Exemplele pot continua, mai ales că autoreferenţialitatea se hrăneşte din aceeaşi forţă expresivă ca relatările din realitatea ce se restructurează la fiecare lectură.

În Fragmente continue. Poeme live, Tudor Creţu alternează simetric experienţa cu experimentul, secvenţa imaginară cu comentariul pe care îl generează pentru a-l metaboliza. Astfel, nu numai că evită simbolizarea în gol a unei realităţi care-şi arogă forţa de a concura realitatea dată, ci şi deprinde şi relevă ritmuri şi forme care întind supracorzile unui discurs poetic real şi individualizator. Tudor Creţu îşi permite libertatea suprarealistă pentru că poezia sa nu ia naştere la suprafaţa limbajului, ci dă naştere unui limbaj care are datele necesare pentru a deveni semnătură poetică.