O invitaţie inoportunã

În ianuarie 1990, est-europenii, care, cu o jumătate de secol înainte, fuseseră trecuţi cu forţa de la capitalism la comunism, s-au trezit, pe nepregătite, în faţa drumului invers – de la comunism la capitalism. Libertatea – ca o explozie de artificii. Speranţele – toate. Încrederea în ceilalţi. Sentimentul reconfortant al solidarităţii. Curiozitatea faţă de lumea deschisă după care jinduiseră.

Toate astea n-au ţinut mult.

Când merg cu gândul înapoi, văd cum am alergat un deceniu întreg, fără să conştientizez statutul de cobai ai unui nou experiment politic. Fără să intuiesc priorităţile viitorului: banii şi situaţia socială. Mă gândeam doar ce norocoşi eram fată de părinţii, rudele dragi, prietenii care muriseră înainte să vadă ASTA.

Într-adevăr, nu ne aşteptau, ca pe ei, politizare silită, supraveghere, lipsuri, închisori, ci doar nesiguranţă, stres şi invidie socială.

Dar aveam să fim călăuziţi de  formatori  de  opinie.  Fără  să-mi dau prea bine seama cum, în această categorie, pe cât de largă, pe atât de eteroclită, m-am trezit şi eu.

Iar formatorii trebuiau, şi ei, formaţi. Venise vremea să se reverse, şi peste România, burse, stagii, călătorii de documentare, invitaţii la conferinţe etc., aşa cum, cu un deceniu mai înainte, se revărsaseră peste Polonia, Cehia, Ungaria etc. (De ce nu ne gândim şi la această întârziere când ne tot comparăm cu ei?)

Aveam să mă investesc, fără pic de umor, în conferinţele/colocviile/seminariile în care, odată cu ceva jurnalism şi mana­gement de presă, se preda şi corectitudinea politică occidentală, respinsă, în genere, la noi (nu neapărat şi de mine), reuşind, de fiecare dată, să găsesc şi câte o soluţie de finanţare pentru revista 22: prioritatea mea absolută timp de 13 ani.

Dar invitaţia de la International Writing Program (IWP), dintr-un oraş, până atunci, necunoscut mie – Iowa City –, era cu totul altceva. Nu era adresată redactorului-şef al unei publicaţii independente, nici jurnalistului, ci unei scriitoare: un statut pe care tocmai îl abandonam.

Trebuie să fi ajuns spre sfârşitul primăverii lui 1990. Venise pe fax, un instrument încă misterios pentru mine, care-şi arunca şerpii de hârtie velină, cu litere roşcate, destul de şterse. în secretariatul de la 22.

Mi l-a adus, triumfătoare, S., secretara care şoca un pic aşteptările celor care deschideau uşa sobrei reviste intelectuale. Era sexy, cam în genul top modelelor de azi care fac ratingul emisiunilor de divertisment. În redacţia de atunci, foind de lume cunoscută-necunoscută, manevra cu pricepere telefoanele, faxul, bârfele şi combinaţiile, râdea şi vorbea dezinvolt în engleză (posibil şi în franceză?) cu jurnaliştii străini care treceau şi prin Calea Victoriei 120 ca să-şi documenteze emisiunile şi articolele.

Poate o nedreptăţesc: de fapt, ne ignoram reciproc. Revista o făcea Stelian Tănase, în totalitate, iar eu eram prea la începutul profesiei ca să-mi doresc altceva decât să scriu când şi când (mult timp am practicat doar „jurnalism leneş”, adică interviuri). S. mă deranja doar când vorbea despre „Şefu” (ăsta era „Stelian”) şi Şefa (asta eram eu).

Nu ştiu când a plecat de la 22: odată cu Stelian, spre sfârşitul anului 1990, când eu încă mai eram în Statele Unite? În timpul când am lipsit din redacţie, după accidentul de maşină din Maramureş? Oricum, înainte să devin „Şefa”. Aveam, în anii romantici, psihologia adepţilor moralei proletare care au eradicat, pentru câteva decenii, „domnul” şi „doamna” din limbajul curent; la fel aş fi vrut să fac şi eu cu Şeful/Şefa, fireşte, cu mai puţină teroare.

Dar cuvintele respective aveau rădăcini adânci în gândirea populară şi corectitudinea mea politică proaspăt-revoluţionară le-a smuls cu greu, în ani de zile, după ce „teritoriul” va fi administrat doar de mine. Poate neoficial termenul să fi circulat şi atunci, fără ştirea mea.

Numai graficianul Perjo (Dan Perjovschi) a continuat să-mi mai trântească în faţă, „Şefa”, fireşte, cu ironie. Era veşnic în opoziţie. După ani de dispute îndârjite pentru spaţiu, eu vrând să iau cât mai mult pentru texte, el, veşnic nemulţumit că rămâne prea puţin pentru desenele lui, mi-am dat seama că are mania contradicţiei într-un grad chiar mai mare decât mine.

Îmi auzisem în copilărie părinţii, profesori amândoi, punându-mi acest diagnostic; erau probabil sătui să-mi tot repeadă câte o palmă de câte ori „răspundeam”.

Mania contradicţiei îţi aduce destule inconveniente, dar îţi susţine independenţa, mai ales dacă o filtrezi raţional. Fără îndoială că ea m-a ajutat să rezist presiunilor şi nemulţumirilor create de alţii când eram la 22.

La o lună după ce, în mai 2005, povara revistei îmi fusese luată  mai  cu  voie,  mai  fără voie din spate, privind în urmă, mi-am dat seama că fuseseră mai intense şi mai neplăcute decât realizasem atunci, pe loc, în focul disputelor.

Mania contradicţiei, împreună cu inteligenţa şi spontaneitatea ieşite din comun i-au creat şi lui Perjo profilul public (dorit) de artist-anarhist pur şi dur, firea lui adevărată fiind de fapt mai flexibilă.

Evident, S. citise invitaţia înainte să mi-o aducă şi s-a grăbit să mă felicite, convinsă că-mi face o bucurie.

Însă biata de ea n-a prea nimerit-o. Încercam, cu ea alături, să desluşesc, contrariată, mesajul de pe fax.

Nu voiam să apelez la oficiile ei, ca să nu recunosc stadiul englezei mele, şi nici nu-mi convenea ceea ce, totuşi, înţelesesem: că urma să plec, de la 1 septembrie 1990, în Statele Unite pentru trei luni. Adică o eternitate.

Oferta americană venea într-un moment când toate emoţiile vieţii mele se concentrau în România – pentru mine, atunci, ţara cea mai interesantă din lume. Aveam, pentru prima oară, „o cauză” căreia îi oferisem devotamentul, rămas liber după saţiul de literatură. „Să nu cădem înapoi, în sfera de influenţă rusească! Să fim la fel ca Ungaria! ca Polonia! etc.” – doar asta aveam în minte.

În plus, îndepărtata Americă mă speria, ca şi drumul lung la Iowa City, cu două avioane şi o maşină. Mă temeam şi de aeroportul din Chicago, despre care auzisem că este imens şi întortocheat şi că n-o să mă pot descurca cu bruma mea de engleză.

M-aş fi temut şi mai mult dacă aş fi ştiut că în condiţia grantului era cunoaşterea limbii – ceea ce îmi va deveni evident doar când voi ajunge acolo.

Habar n-aveam că universitatea americană care mă invitase era prestigioasă pentru studiul literaturii. Creative writing (cursul la care teoretic înveţi să scrii) acolo fusese implementat întâia oară (Iowa Writers’ Workshop), diplomele Universităţii din Iowa sunt foarte bine cotate.

Acolo se derula, începând din 1967, International Writing Program (IWP). Susţinut de Departamentul de Stat, el dă multă libertate rezidentului: poate face cercetare literară sau să scrie ce vrea.

Unul dintre obiective este să faciliteze întâlniri cu presa şi cititori, traducerea şi publicarea cărţilor etc.

Dar, şi dacă aş fi ştiut toate astea, invitaţia m-ar fi deranjat la fel.

Îmi dădusem, din primul moment, seama că nu voi fi în stare să refuz America, dar nu eram pregătită nici pentru ea, nici pentru un program literar generos.

Nu privisem, până atunci, literatura ca pe o profesie, ca pe o carieră etc., ci ca pe un substitut de religie (scuze pentru cât de bombastic sună). În Uniunea Scriitorilor intrasem târziu, în 1980, doar ca să-mi pot cumpăra mai repede un apartament; după divorţ, am stat doi ani într-o garsonieră cu fiul meu.

Devenisem, în 1985, lector la cea mai bună editură din timpul comunismului, Cartea Românească, doar fiindcă la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică fusesem pusă pe listele de dări afară.

Aveam doar câţiva prieteni scriitori şi ţinusem mereu să trăiesc în afara lumii literare.

Aşa se face că nu auzisem despre International Writing Program, unde colegi de literatură se perindaseră încă din anii ’68-’80: Alexandru Ivasiuc şi Tita Chiper, Cezar Baltag şi Ioana Bantaş, Szász János şi Hannelore Latzina, Ştefan Bănulescu şi Mihaela Guga, Marin Sorescu cu soţia sa, Ana Blandiana şi Romulus Rusan, Petru Popescu (atunci, probabil, a rămas în America), Adrian Păunescu şi Constanţa Buzea, George Bălăiţă, Ştefan Agopian ş.a.

Iar în primăvara lui 1990 nu ştiam când şi cu ce mă voi întoarce la literatură.

Ştiam însă că nu renunţasem la ea, mai avusesem pauze de ani şi reveniri, acesta era ritmul meu.

E drept că nu mă aşteptam să fiu confiscată, treisprezece ani, de managementul revistei 22. Dar cei cinci ani cât fusesem lector la Cartea Românească îmi luaseră cheful de scris: presiunile legate de cenzură şi voluminoasele manuscrise, destule curată maculatură, înghiţite cu conştiinciozitate, îmi creaseră un asemenea saţiu/dezgust, încât am avut nevoie de un deceniu ca să-mi revină gustul ficţiunii. Am fost o viaţă întreagă editor, dar n-am avut, în fapt, vocaţia asta: probabil fiindcă îmi doream, mai degrabă, să lucrez cărţile mele, nu ale altora.

N-avusesem până atunci dileme, nu trebuise să aleg între două sau mai multe oferte avantajoase. Dar în 1990, când ploua cu invitaţii în străinătate, aş fi preferat altceva decât necunoscuta Iowa în necunoscutul continent american.

Preferam să fi mers, pentru un interval mult mai scurt, în Franţa, la Aix-en-Provence, unde şefa culturii din regiune, Annie Terrier, organizase întâlnirea scriitorilor români din exil cu cei din ţară. Pândeam ocaziile să-mi revăd prietenii din exil, mai ales pe Monica Lovinescu, la care ţineam foarte mult. Doream atât de mult să ajung în Franţa, încât, şi după ce m-am resemnat să plec în Statele Unite, am pierdut timp într-o corespondenţă inutilă cu Anne Terrier, în planuri utopice – doar-doar o să prind şi întâlnirea de la Aix-en-Provence, în schimbul unei săptămâni americane.

Nu-mi era la îndemână să plătesc din buzunarul meu biletul de avion pentru străinătate şi, aşa cum făcea multă lume pe atunci, când mi se oferea o călătorie, încercam să profit cât mai mult de ea.

Evident că a trebuit să renunţ la întâlnirea de la Aix-en-Provence, care avea să rămână unica, fiindcă foarte repede vor interveni între scriitori, mai ales între cei din ţară şi cei din exil, certurile şi disensiunile.

Ambasada Franţei ne transmisese şi două stagii în redacţii de presă din Hexagon. Ce mult mi-ar fi plăcut să văd dinăuntru cum funcţionează o redacţie în democraţie! Jurnalismul mă fascinase încă dinainte de ’89 (însă doar un jurnalism independent, ceea ce nu văzusem până atunci şi nici nu ştiam cât este de rar). Eram conştientă că literatura şi jurnalismul sunt două profesiuni diferite, dar cât de diferite – şi ca scriere, dar şi ca rezistenţă la eroziune – îmi va trebui mult timp ca să înţeleg. Mult timp îi voi exaspera pe cei de la serviciul tehnic întârziind cu textele mele şi ale altora, redactate cu o acribie nepotrivită cu provizoratul presei.

 Am dat unul din stagiile franceze lui Teddy Sugar, secretarul de redacţie la 22, apoi la Dilema. Era o persoană labilă şi, în ciuda aparenţelor, anxioasă: nu s-a dus să-şi treacă testul de limbă la Ambasada Franţei, aşa că stagiul s-a pierdut. Am fost neconsolată că n-o dădusem altcuiva. Rodica Palade a mers cu cealaltă invitaţie şi, din câte mi-am dat seama pe urmă, i-a fost util: venise la 22 un pic înaintea mea, având tot o experienţă de scriitor.

Păstrez până azi în minte gustul frustrării de atunci, când am sacrificat stagiul, atât de tentant pentru mine, în presă, într-o limbă în care mă simţeam confortabil şi într-o ţară care deja mă pasiona – Franţa –, pentru o rezidenţă literară plicticoasă într-o limbă cvasi-necunoscută şi într-o ţară-continent care nu mă interesa.

***

Am pus faxul într-un sertar şi, în zilele, săptămânile următoare am tot uitat şi mi-am tot amintit de el, ca de un lucru agasant. Îl pierdeam, îl găseam, îl pierdeam iar. Nu îmi mai amintesc când m-am învrednicit să răspund. În orice caz, târziu. Dar cine îşi poate permite să arunce la coş o invitaţie în America?

Eu, căreia viaţa începuse să-i aducă daruri destul de târziu, în nici un caz, nu.

Mi-am întârziat cât am putut plecarea, am abandonat, fără regret, o lună din cele trei oferite, dar la sfârşitul lui septembrie 1990 eram cu noaptea în cap în aeroportul Otopeni: îmbrăcată în haine de vară şi cu o geantă de plastic, uşoară, aproape goală – unicul meu bagaj, de mână, ca să elimin orice dificultate în plus.

Aveam la mine şi o hârtie pe care îmi scrisesem cele câteva întrebări necesare pentru cazul că m-aş fi pierdut. N-am avut însă deloc nevoie de ea, am verificat din nou ceea ce îmi spusese cândva Mircea Martin, la prima mea ieşire din ţară: că dincolo totul devine dintr-odată mai uşor decât pare de aici.

În aeroport m-am întâlnit cu Lucian Mihai, lider la „21 decembrie”, una din asociaţiile care organizaseră Piaţa Universităţii, susţinută şi de GDS şi mai ales de revista 22.

În GDS, de fapt, opiniile fuseseră, ca de obicei pe atunci, mai împărţite: dacă îmi amintesc bine, lui Stelian Tănase i s-a şi reproşat la un moment dat că s-a implicat prea mult în Piaţa Universităţii. Să fi fost Pavel Câmpeanu, pe care eu îl suspectam de simpatie faţă de FSN-ul „neocomunist”, fiindcă în articolele lui nu critica niciodată comunismul, ci doar stalinismul?

Lucian Mihai mergea şi el până la Chicago şi mi-a propus să ne cumpărăm împreună o sticluţă de whisky. Am azi o nedumerire: de ce a trebuit să facem asta? Poate Tarom-ul nu servea alcool în timpul zborului? Parcă nu-mi vine să cred. Oricum, nu am călătorit cu Tarom-ul, ci cu o companie de zbor americană; primisem biletele prin FedEx, despre care nici nu ştiusem până atunci că există, cu atât mai puţin că avea un birou pe undeva pe strada Eminescu!

Deci băutură ni se oferise în avion, dar colegul meu de drum trebuie să fi vrut mai mult whisky: la vremea aceea era raritate pentru cei de condiţia noastră şi nu începuse moda cu vinul roşu detoxicizant!

Sau poate nu era fan al zborului cu avionul şi a vrut să-şi dea curaj?  Eu n-am  avut  niciodată probleme cu zborul şi nici n-am fost vreo băutoare, de aceea propunerea lui m-a derutat un pic. Peste câteva luni, după accident, la recomandarea doctorilor, nu voi mai pune alcool în gură îndeajuns de mult timp ca să-i pierd complet gustul.

Nu ştiam asta atunci, dar am acceptat pe loc cumpărarea whisky-ului, din „solidaritate de front” (Jos Iliescu!) şi „solidaritate de destin american”: mergeam, amândoi, spre continentul necunoscut, la burse, el mai entuziast, eu mai puţin.

A mai existat un mic inconvenient atunci când am împărţit whisky-ul, nu aveam scaune alăturate: curtenitor, el mi-a lăsat mie sticluţa. Şi asta rămâne singura mea amintire din timpul drumului de care mă temusem: stăteam, relaxată, în scaunul meu, beam din sticluţa plată şi priveam umerii şi spatele celor din faţa mea. Cel mai scurt drum spre mijlocul Americii.

Lucian Mihai a încercat să-mi explice ce are de făcut un procuror în Statele Unite: asta o fi fost bursa lui. Până atunci, singurul meu gând referitor la procurori era că profesiunea asta, pe care, cu experienţa mea comunistă, o aliniam la Securitate, trebuie să dispară în democraţie. Da’ de unde! m-a lămurit, spre dezamăgirea mea, Lucian Mihai. Procurorii rămân, iar în America fac altceva decât în Europa! Se lansase într-o discuţie tehnică, care m-a pierdut repede. O mă mai gândesc la ce au procurorii de făcut, peste vreo două decenii.

Bursa lui Lucian Mihai era tot în Midwest, ca şi a mea, tot într-un orăşel universitar. O să-i mai aud, din când în când, vocea la telefon, în camera mea din rezidenţa Mayflower, în Iowa City.

Pe măsură ce fiecare dintre noi prindea mici rădăcini în locul unde ajunsesem, telefoanele se vor rări. Vom păstra de atunci, peste ani, ori de câte ori ne mai întâlneam, o complicitate tot mai ştearsă, evocând sticluţa de whisky şi neavând mai nimic altceva să ne spunem.

Ori de câte ori se confruntă cu o noutate în existenţa, viaţa lor (armată, tren, spitale etc.), oamenii îşi creează astfel de relaţii provizorii de camaraderie.

Din câte ştiu, fostul meu coleg de zbor a făcut pe urmă o carieră publică: sub preşedinţia lui Emil Constantinescu, era o figură importantă în Parlament.

***

Din Bucureştiul agitat al unei veri târzii şi fierbinţi, m-am trezit într-o toamnă intens colorată, în liniştea şi pacea unui orăşel cu peluze de un verde proaspăt pe care ţopăiau veveriţe cenuşii.

Obişnuită cu dezgustul generalizat faţă de orice simbol naţional pe care mascarada Cântării României îl lăsase în noi, am fost uimită să văd că mai toate vilele albe arborau steagul american şi să aud, în fiecare dimineaţă, pe canalul de televiziune din camera mea, aceeaşi urare solemnă: Good morning, Amerrricaaa!

Mai erau şi alte lucruri de mirare: locuinţe fără gard, ba chiar, din ceea ce mi s-a spus, unele descuiate, deşi în jurul lor era uneori pădurea galben-arămie; locuitorii de acolo păreau să nu se teamă de hoţi.

O universitate ordonată ca o farmacie şi un bloc-cămin studenţesc, la al cărui etaj 10 eram cazaţi noi, scriitorii veniţi mai ales din lumea a doua, a treia etc.

Garsonierele comunicau între ele prin bucătăriile comune care ar fi trebuit să ne socializeze mai mult decât am reuşit eu şi cu vecina mea, o poetă cehoaică: engleza noastră precară, cu accente diferite, şi slăbiciunea ei faţă de bere nu ne-au apropiat.

Citesc acum romane despre România anilor ’90, de pildă Les amnésiques, al lui Hervé Claude, şi sunt şocată că el, cu ochiul proaspăt al unui occidental, a văzut un Bucureşti cenuşiu, întunecat, cu interioarele vechilor case pline de praf, încărcate, demodate, tocite. Iar oamenii – confuzi.

 Eu vedeam un alt Bucureşti, pe care perspectiva culturală şi sentimentele statornice îl colorau atrăgător; casele cu faţade îmbătrânite, scheletele blocurilor neterminate de Ceauşescu, străzile pline de gropi îmi strângeau inima, ca simptomele bolii unei făpturi dragi.

În schimb, de fiecare dată când ajungeam în Occident, realizam dintr-odată, prin comparaţie, Bucureştiul murdar, bântuit de câini sălbăticiţi şi aerul lui de etuvă, încărcat de duhoarea gunoaielor dospind în soare. Curăţenia geamurilor, tencuielile mereu împrospătate, verdele peluzelor, câinii duşi în lesă care păreau să fi uitat să latre, darmite să sară la tine, transparenţa aerului din oraşele vestice mă făceau să mă întreb, destul de îndoită, oare va fi vreodată şi la noi, aşa?

Aşa arăta şi Iowa City atunci când ieşeam din blocul Mayflower. Liniştea, seninătatea de acolo erau într-un contrast atât de mare cu agitaţia din ţară şi cu agitaţia interioară în care trăisem de ani de zile, încât mă simţeam trimisă la un fel de reeducare.

Şi totuşi, aşteptam, nerăbdătoare, ca de pe un mal enorm de depărtat, sfârşitul şederii în Iowa City: vroiam înapoi, în nebunia de acasă. Acasă.

Şi încercam să-mi imaginez prin ce trecuse cel care plecase singur din România înainte de ’89, ştiind că nu se mai poate întoarce. Nu, n-aş fi fost în stare să trec prin încercările lui, eu, care, ajunsă în SUA cu şansa unei burse de două luni (una o pierdusem, deliberat), îmi făcusem la sfârşitul caietului de engleză un calendar cu zile, şi seara eram mulţumită când mai bifam una. Deşi totul în jur mi se părea perfect, în primele săptămâni am dus din greu dorul vieţii mele de acasă.

Am foarte precisă în amintire imaginea colorată, de carte poştală, copacii în culorile sărbătoreşti ale toamnei, nelipsitele veveriţe cenuşii mişunând pe peluzele de un verde proaspăt şi eu, coborând o pantă uşoară, probabil spre universitate, spre orele de engleză de la universitate.

Şi, mereu aceeaşi revelaţie intensă: cât de nefericită m-aş fi simţit dacă aş fi ajuns acolo doar cu un an înainte, ştiind că nu mă mai pot întoarce acasă! Nu, nu eram bună pentru emigrare!

Am ştiut-o clar încă de când aveam 26 de ani. În familia mea de atunci, s-a pus pentru prima oară problema plecării din ţară, şi eu am spus, ceea ce ani de zile avea să mi se reproşeze, nu, nu, în nici un caz eu nu plec de aici! Nu mi-aş fi lăsat mama şi fratele ostateci, în ţară. Tata murise când eram în ultimul an de facultate, la 4 martie 1965, pe neaşteptate – un infarct sau o embolie. Rana aceasta aveam s-o port, probabil ca şi fratele meu, ani de zile. Nu vroiam să mă despart de mătuşi şi unchi, de prietene şi prieteni. Şi mai ales de copilul meu, ceea ce o parte dintre „cei rămaşi” erau siliţi să facă, până îl recuperau prin Crucea Roşie.

(Fragment din volumul Anii romantici, în curs de apariţie la Editura Polirom)