Dintr-un poem ca Textul tãu se deduce faptul cã „lirismul elementar“ s-ar traduce într-o „poezie frumoasã ºi simplã“, care sã capteze autenticitatea vieþii (în treacãt fie spus, ºi fracturismul nutrea sã exprime „complexitatea vie a realului ºi a individualitãþii“, „poezia trãitã“, fãrã „lãlãialã metaforicã ºi zdrãngãnele“), abhorând vãlurile literaturizante ce îmbracã în scris realitatea, altfel spus, sã evite prelucrarea artisticã a existentului, denunþatã ca „minciuna“ din „lucrurile pe care le numim / de obicei literaturã…“. Volumul ªtrumfii afarã din fabricã! conþine, într-adevãr, o poezie simplã ºi tranzitivã, directã (ce poate fi mai direct decât transcrierea unei conversaþii pe blog sau prin messenger? de genul: „Vrei degeaba – / nu ne-o putem pune pe net / ºi nici prin messenger…“ – Poze cu ºtrumfi pe malul oceanului; la fel de retoric, ne putem întreba, fãrã a fi neapãrat „anacronici“: ºi unde e, totuºi, poezia din asemenea versuri?), confesivã, minimalist-biograficã, deºi destul de puþine poeme reuºesc sã transpunã în paginã instantanee de viaþã cu veritabil potenþial liric. Astfel de „bucãþi“, infuzate de candoare ºi de tandreþe, o au ca personaj pe Zveruþa, fiica poetului. Cu naturaleþe, sunt consemnate spaima pãrintelui la alunecarea „ºtrumfiþei“ pe gresia udã („cînd i-am auzit capul izbindu-se de ea, / am simþit cã mor“ – ªtrumfii alunecã pe gresia udã), grija neþãrmuritã ºi dorinþa de protejare („Aº vrea sã o cresc într-un castel de aur / sau într-o cadã de ºampanie – / toatã viaþa…“ – Cîntec elementar), dar ºi constatarea, strãbãtutã de o undã de tristeþe, cã pentru adultul-tatã lumea plinã de vrajã din vãzul copilului, generatoare de bucurie ºi de entuziasm (la circ, la teatrul de pãpuºi, în parc, printre jucãrii, Zveruþa „s-a bucurat, a rîs, a aplaudat“), nu mai e decât o dezolantã „pînzã albã“ (Cîntec elementar (3)). Se pare, însã, cã de trecut nu te desparþi niciodatã întrutotul, versuri de tipul „Omoarã-þi patronul / ºi mergi mai departe“ (imperativ care aduce a „mânie proletarã“) amintesc de perioada „anarhistã“ a fracturismului, ca ºi poemul Þarã de rahat (virulent, dar fãrã sã egaleze „scandalosul“ România, replica autohtonã a Americii „maestrului“ Ginsberg): „Îþi scriu din nou pentru cã m-am sãturat / de vehemenþa cu care nu îmi acorzi nici o ºansã – / eºti o þarã de rahat – tu ºtii asta / dar îþi place sã simþi balele cuvintelor mãreþe / cum îþi alunecã pe buze…“.

Volumul, în ansamblu, se dovedeºte unul al rememorãrii ºi al evaluãrii trecutului (mai personal, în primul ciclu de poeme, 30, generaþionist, în cel
de-al doilea, ªtrumfii afarã din fabricã!), precum ºi al tematizãrii identitare. De aici, ºi nostalgia care irizeazã multe dintre versuri (a copilãriei: „Cînd eram mic camera bunicii / era raiul poveºtilor // Camioanele care treceau prin faþã / erau niºte zmei / cu piepturi de argint“ – Versus – Versus M; a vechilor prietenii: „Unde eºti? Unde mai ruleazã / poantele tale nãucitoare? /…/ Eºti cumva departe înfãºurat / într-un halou de fum ºi dragoste“ – ªtrumfii cautã lumea adevãratã în amintire). „Poza“ bacovianã, „croºetatã“ bine, nestrident („Sînt Marius Ianuº, am petrecut 30 de ani / în viaþã, iar acum merg pe bulevardul nãclãit de ploaie / cu cãmaºa lipitã de piele. // De parcã þoalele mele ar înainta singure, / pe trotuarul desfãcut. Lîngã nimeni.“) este sufocatã, din pãcate, de excesul interogaþiilor tipic adolescentine: „Cine sunt, dupã 30 de ani de viaþã? /…/ Dar cine sunt? Ce am scris / în versurile mele?“ (Cel bun, cel rãu, cel urît). Un poem ca Oblio, în care poetul se autodefineºte mediat, printr-o referinþã culturalã de naturã sã emoþioneze („Curajul lui Oblio e o formã / necunoscutã de inadaptare. / Fiinþa lui e candoare. Iar candoarea – / un fel disperat de a spera“), distoneazã grav cu teribilismul pueril al exhibãrii sexualitãþii „artistice“ din Ianuº inside: „Îmi place s-o fac ca un artist / îmi place sã stau îndelung în tine, / pe penisul meu scrie ianuº inside /…/ mi-o bag într-un prezervativ cu þepi / înainte / sã mi-o bag în tine“. Atunci când nu se rãfuieºte cu foºti prieteni sau colegi de generaþie (ªtrumfii afarã din fabricã!), acuzându-i de epigonism ianuºian (Cîntec elementar (2), Generaþie MM), de intenþii persecutive („Mie unuia mi-ai tãia mîinile / sã fie siguri cã nu mai scriu nimic / ªi ar arde toate cãrþile mele“ – ªtrumfii aflã mai multe pãreri despre ºtrumfi), Marius Ianuº revine la problemele serioase ale timpului sãu „cu faþã umanã & pungi sub ochi, / care urlã“, motivând necesitatea (ºi propriul proiect al) poeziei de atitudine, cu vectori sociali: „Pentru cã am bîntuit coridoarele Casei Scînteii / cu o funie cenuºie de nesperanþã / rãsucitã la gît // Pentru cã am disperat în faþa bancomatelor // Pentru cã am auzit broaºtele oraºului în aurolaci ºi / aurolacii în canale / într-un musical-horror adevãrat / care crapã þeasta literaturii / ºi face din tot neoexpresionismul o cîrpã“ (De ce scriu ºtrumfii). Debuºeazã însã în nihilism, în finalul unui poem ce se dezvoltã ca o radiografie criticã a generaþiei sale („Noi suntem cei care ne definim / prin muzica exterioarã. / & purtãm ochelarii orbi ai modei / fãrã idei pentru cã nu înþelegem nimic“, „vorbim în bule snoabe“, „ne-au ieºit niºte fãcãturi anemice“, „bîlbîind inepþii“): „Pentru cã tot ce suntem o sã fie împins în canal / de mãturoiul Istoriei“ (Cei care merg împreunã).

ªtrumfii afarã din fabricã! este un volum destul de inegal. Platitudini de genul: „Janush: ºi tot ce ºtiu eu despre viaþã / Janush: nu corespunde cu ce ºtie lumea / Janush: Ce înþeleg eu e unic / Janush: Ce îmi doresc e unic ºi irepetabil“ (home alone 30) coexistã cu versuri tuºante prin sinceritatea lor dezarmantã (a „personajului“ Ianuº, desigur, pentru cã altfel sinceritatea lui Ianuº nu are nici o relevanþã esteticã), cu imagini poetice memorabile, percutante prin concreteþea detaliilor: „Femeile m-au iubit / dupã ce am încetat sã le mai iubesc eu, / dupã ce am început sã le tratez altfel – / un exerciþiu împotriva depresiei & ideilor goale, ghemuri de carne pîrjolite în pat. // Sau proptite de pereþi ca slãnina bunicului, // sau direct pe covor, niºte gîndaci mari / care ofteazã“ (Cel bun, cel rãu, cel urît); „Am stat ºi mi-am ros amintirea / cu delicateþe / Cum îºi roade un om sãrac / sendviºul lui uriaº / fãcut uitat mult timp“ (Road to Perdition 30) sau „Dimineaþa fumegã / ca o cîrpã aprinsã / azvîrlitã pe geam“ (Lacrimile nu s-au uscat). În ciuda opiniei unor cârcotaºi, talentul lui Marius Ianuº este real ºi evident. Dacã-ºi va ascuþi mai mult simþul autocritic, va putea perora senin (fãrã pericolul azvârlirii cu obiecte spre „scenã“), precum „incomodul“ histrionic al altui timp, Eugen Ionescu: „Onorat public, apreciazã-mã. N-o sã-þi parã rãu“.