Apariþia ultimului volum, Aripa dreaptã (Editura Humanitas, Bucureºti, 2007), al trilogiei Orbitor de Mircea Cãrtãrescu, reprezintã, fãrã îndoialã, evenimentul editorial al anului, nu numai prin intensa mediatizare, ci ºi prin controversele suscitate în presa culturalã româneascã. Existã deja, la doar câteva luni de la lansare, un „dosar“ al receptãrii sale critice, în care multitudinea reacþiilor variazã de la admiraþia idolatrã la contestarea vehementã, de la aprecieri maximale precum „capodoperã“ (Marius Chivu, Cosmin Ciotloº), „vistierie“ de „bijuterii literare“ (Ioana Pârvulescu) la evaluãri marcate de termeni ca manierizare, autopastiºã, redundanþã, regres, diluare (Paul Cernat, Bianca Burþa-Cernat, Adina Diniþoiu, C. Rogozanu º.a.).

Dincolo de oboseala, inerentã, a „alergãtorului de cursã lungã“ (cum îl defineºte A. Mitchievici pe scriitorul care ºi-a lãsat în urmã generaþia, detaºându-se, mai ales prin ambiþiile sale „totalizante“, de plutonul optzecist) sau de „frântura“ Aripii drepte (C. Rogozanu) a marelui „fluture“ textual, majoritatea criticilor a salutat voinþa ºi puterea de finalizare a unui proiect prozastic de o asemenea anvergurã (peste o mie de pagini), cum puþine se gãsesc în literatura noastrã. Mircea Cãrtãrescu reuºeºte, într-adevãr, sã depãºeascã deficitarul „complex al zidului început ºi neisprãvit“ care bântuie cultura românã modernã încã de la origini, asumându-ºi, totodatã, ºi riscul „vinovãþiei fãcutului“ (Cartea de la Metopolis de ªtefan Bãnulescu, de pildã, este o excelentã realizare esteticã, dar oare cum ar fi arãtat urmãtoarele volume ale Cãrþii Milionarului? Ar fi fost ele la „înãlþimea“ celui dintâi?). Dupã un numãr extins de pagini, insolitul oricãrei formule literare se naturalizeazã, iar variaþia, chiar ºi ingenioasã, pe aceleaºi teme (fantasmele copilãriei lui Mirciºor, regresiunile onirice în trecut, cãlãtoriile halucinante prin „subteranele“ Bucureºtiului, dizertaþiile mistico-scientiste ale lui Herman etc.), poate produce ºi efecte de monotonie.

Noutatea pe care o aduce Aripa dreaptã în cuprinsul prozei vizionare, fantas(ma)tice ºi onirice a Orbitorului (un etalon al stilului barochizant, poematic ºi muzical), constã în introducerea dimensiunii social-politice, a memoriei comunismului românesc ºi a Revoluþiei din decembrie ’89, însã tocmai în aceastã privinþã au fost formulate cele mai mari rezerve critice (s-a scris despre o „inapetenþã funciarã a romancierului pentru istorie“ ºi despre abordarea temei ca o „concesie“ fãcutã publicului ºi editorilor vest-europeni, amatori de pitoresc est-etic). Autorul însuºi mãrturisea într-un interviu cã „e teribil de greu sã îmbini extremele, mizerabilul ºi sublimul, ºi totuºi întregul sã râmânã valabil“, iar în acest caz mizerabilul îl constituie chiar istoria, abhoratã ca „þesãtura de haos ºi ciumã ºi gloate ºi regi ºi lipsã de sens ºi nefericire“. Mircea, naratorul însingurat ºi halucinat de propriile caverne interioare, „sortit sã scrie ani ºi ani o carte ilizibilã ºi nesfârºitã“, se trezeºte în Aripa dreaptã „scufundat pânã-n gât sub fustele murdare ale istoriei, strigând cu gloatele, ridicând pumnii spre cer“. Manuscrisul sãu „monstruos“, „coborât în stradã“, nu mai poate fi împiedicat sã devinã ºi „jurnal“: „parcã aº scrie pe ambele pãrþi deodatã un text multidimensional, cum scrii pe o bandã a lui Möbius cu o faþã de realitate ºi una de vis, curgând cu fiecare literã una-ntr-alta ºi construind astfel hiperrealitatea acestei lumi ºi acestei cãrþi, acestui creier ºi acestui sex, acestui spaþiu ºi acestui timp“. Romanul istorico-politic se încheagã din evocarea epocii comuniste (cu toate fazele ei) de cãtre Maria, mama obsedatã de „crãpelniþa“ zilnicã („discurs“ din care se reþine mai ales imaginea unui popor înfometat) ºi din „reportajul“ (tehnica e chiar cinematograficã) lui Mircea pe strãzile Bucureºtiului, printre demonstranþi, în zilele Revoluþiei. „Eºecul exemplar“ al tratãrii istoriei recente (sintagma îi aparþine criticului P. Cernat, care polemiza cu G. Liiceanu ºi V. Tismãneanu, susþinãtorii ideii de „triumf estetic dublat de o analizã istoricã definitivã a comunismului autohton“) se naºte dintr-o intenþie didacticist-vulgarizatoare (M. Cãrtãrescu pare cã povesteºte comunismul pe înþelesul tuturor) ºi una pamfletarã (scriitorului lipsindu-i însã instrumentele vitriolante ale unui Arghezi). Soluþia aleasã, aceea a valorificãrii imaginarului colectiv (bancuri „ceauºiste“, anecdote scabroase ori senzaþionaliste, „mitologiile“ populare legate de cuplul Cizmarul-Savanta, de sosiile lui Ceauºescu, de subteranele Casei Poporului, de „frãþia“ milenarã a „bãieþilor cu ochi albaºtri“, de trupele de teroriºti º.a.) se dovedeºte falacioasã; departe de a fi cutremurãtoare, imaginea astfel reconstituitã a comunismului românesc este una superficialã, „romanþatã“ ºi aproape „hazlie“ (v., de pildã, neverosimilul episod în care „securistul bun“ le þine un „discurs“ moralizator demonstranþilor arestaþi ori cuplul funambulesc format din securistul Ionel Stãnilã ºi activista nimfomanã Estera). Un amuzament ieftin stârnesc ºi scenele „de vârf“ ale Revoluþiei, prin „alegorismul“ lor facil, deturnat în burlesc: disecþia, în sediul C.C., a Soldatului Necunoscut (aducãtorul veºtii cã tiranul a fost prins), efectuatã de cãtre comitetul „circarilor“ revoluþionari (marionete pe post de personaje „cu cheie“: olteniþeanul Om-cu-douã-mame, Omul-fãrã-gât, maestrul Cãrbuneanu, Daniel Yusuf, Lupoiul º.a.), urmatã de un chef sardanapalic ºi de acuplarea cu adormita ºi planturoasa Fatã-cu-picioare-lungi, România revoluþionarã descinsã direct din tabloul lui Rosenthal (finalul episodului e revelator: „«Doamne, ce-am fãcut! Am futut Revoluþia românã!»«Taci, bã, dracu’», îi aruncã altul. «Ai visat! Acum culcã-te la loc!» ªi toþi îºi reluarã horcãiala“).

Carnavalescul apocalips al regimului Ceauºescu este contrapunctat de o grandioasã Apocalipsã, pusã în scenã în decorul somptuos al Casei Poporului. În prezenþa statuilor fugite de pe socluri, Herman, „omul durerii“, naºte din þeasta sa copilul divin, care va fi purtat pe aripa marii molii albe la tronul din dreapta Tatãlui. Apocalipsa, magistral descrisã, nu reprezintã însã Finalul, ea e doar sfârºitul unei lumi (nu al Lumii în întregul ei miraculos), adicã al Poveºtii mirobolante þesute de mintea lui Mircea: „Sfârºitul lumii precede finalul ei, cãci finalul înseamnã ultima copertã ce se închide uºor peste ultima filã“. În scena finalã, unde se adunã, aºteptând mântuirea, toate personajele Orbitorului ºi se lumineazã toate semnificaþiile cãrþii, Mircea îºi regãseºte dublul demonic, fratele geamãn Victor, pierdut în copilãrie: „Abia acum eram compleþi amândoi ºi, între zecile de mii de petale ale lumii noastre, eram capabili sã construim împreunã – sã revelãm? sã conjurãm? sã ni-l reamintim? sã-l visãm? sã-l trãim, pur ºi simplu, cum l-am trãit dintotdeauna ºi-l vom trãi etern? – misticul, nepãmântescul, ultradumnezeiescul Shahasrara, diamant al unei lumi de diamant, scânteind orbitor deasupra simetriei noastre de larve spaþio-temporane, înãlþându-ne, transversal pe lumea noastrã, în adâncul adevãratei lumi, din care, ca niºte corãbii, am rãsãrit ca sã strãpungem membrana fragilã a universului“. Aripa dreaptã închide astfel romanul biografist (în sensul de autoficþiune sau egografie postmodernã) ºi romanul iniþiatic al Orbitorului, construit pe simbolistica misticã a fluturelui („suntem omizi ºi vom deveni fluturi“), pe tiparul mitologic al coincidenþei contrariilor (androginia ºi dualitatea identitãþii) ºi pe metafizica analogiei universale dintre microcosm ºi macrocosm, a identitãþii dintre Unu ºi Multiplu („Totul e peste tot deodatã ºi-n fiecare clipã“).

Prin pluralismul extrem (reflex, probabil, al unei voinþe de completitudine), care guverneazã la toate nivelele sale (tematic, narativ, stilistic), Aripa dreaptã pare o epurã în prozã a postmodernismului literar (înþeles ca sintezã a tuturor postmodernismelor conceptualizate sau realizate, unele chiar divergente, cu tendinþe incompatibile). În acest roman, anything goes (mai ales cã imaginaþia, erudiþia ºi virtuozitatea literarã de care dispune Mircea Cãrtãrescu îi permit reluarea ºi combinarea oricãror metode, tehnici sau maniere preexistente): metafizic ºi trivial, satirã ºi burlesc, fantastic ºi absurd, ficþiune ºi metaficþiune, vizionarism ºi microrealism, misticã ºi senzualitate, scatologic ºi eschatologic, decadentism ºi suprarealism, kitsch ºi rafinament baroc, oralitate plebee ºi manierism º.a.m.d. Dintr-o asemenea eterogenitate excesivã, monumentalã derivã atât „strãlucirea“, cât ºi „slãbiciunile“/„suferinþele“ Aripii drepte, carte care ar putea sã reprezinte simbolic „apocalipsa“ postmodernismului în literatura noastrã.