Ego-ficþiunea ºi ego-grafia sub lupã

Schimbarea contextului social-politic de dupã ’89 a permis o fireascã ºi necesarã înnoire a literaturii române, atât la nivel tematic, cât ºi de limbaj (ºi chiar a criticii, în sensul cã aplecarea asupra contextului ºi nu doar asupra textului a devenit posibilã fãrã sã mai fie nevoie de falsificare sau de mistificare). S-a vorbit ºi se vorbeºte încã despre „noii prozatori“, despre „noii poeþi“, despre „noua literaturã“ (v. ºi titlul revistei conduse de cãtre Luminiþa Marcu) ºi, mai recent, despre „noua criticã ºi istorie literarã“ (v. numele noii colecþii de la Cartea Româneascã, din 2006). Începutul mileniului trei a adus pe scena literelor româneºti o avalanºã de noutãþi ºi mai ales de oameni noi, adicã tineri.

Tânãrã este ºi Cristina Chevereºan, critic universitar ºi redactor la revista timiºoreanã Orizont, cea care inaugureazã cu Apocalipse vesele ºi triste sus-menþionata colecþie de la Editura Cartea Româneascã. Se poate astfel observa, dintru început, cã ea constituie un caz interesant, dat fiind cã reprezintã singura voce criticã din cadrul generaþiei tinere care realizeazã un studiu sistematic despre o parte a douãmiiºtiilor ºi anume aceea a egoprozatorilor de la Polirom (publicat în­tr-un volum, pentru cã altfel mai existã o încercare de sistematizare a prozei tinerilor poliromiºti aparþinând Simonei Sora). De fapt, acestora le este dedicatã în întregime prima secþiune din Apocalipse vesele ºi triste, intitulatã Prozatori ai sinelui ºi alcãtuitã din micro-studiul (De) Generaþia diferenþei sau Generaþia electroºoc, cu rol de preambul sau de introducere generalã ºi dintr-o serie de cronici la cãrþile unora dintre ei. Demersul autoarei, susþinut de o mare varietate de opinii critice ale altor comentatori ai fenomenului vizat, are ca obiectiv trasarea coordonatelor definitorii ale prozei „tinere“, adicã „particulele ce compun acea aurã comunã care, planând în jurul unui grup de producþii literare ºi creatorilor acestora, le poate legitima drept embleme ºi, respectiv, îi poate impune drept reprezentanþi ai unei generaþii cu individualitate aparte“. Acestea sunt, în ordinea analizãrii lor, urmãtoarele: „definirea identitarã“ ºi „raportarea la alteritate“ a personajelor (cu inserþia, în diferite grade, a autobiograficului), obsesia perifericului („mãruntul, medianul“), reconstituirea trecutului ºi scanarea prezentului la nivelul istoriei personale, critica socialã („Bâlciul deºertãciunilor – Reloaded“), parametrii stilistici precum deriziunea, (auto)ironia, sarcasmul sau umorul („cascadorii râsului ºi plânsului“). Evitând capcanele privirii reducþioniste, Cristina Chevereºan nuanþeazã schiþa generalã prin identificarea notelor de specificitate ale tinerilor prozatori, urmãrind, cu alte cuvinte, formele/variantele diverse ºi indivi­dualizatoare pe care le îmbracã, în fiecare caz, trãsãturile comune, invariantele.

De altfel, cu toate cã titlul micro-studiului conþine sintagma „generaþia electroºoc“, acesta nu este focalizat doar pe scriitorii ce „mizeazã pe electroºocuri denominative cu nedisimulatã tentã sexualã“, adicã pe grupul aºa-zis „fracturist“ (Ioana Bãeþica, Ionuþ Chiva, Adrian Schiop, Claudia Golea, Dragoº Bucurenci), prezentând detaliat ºi cealaltã falangã, a scrisului matur la nivel de construcþie narativã ºi de stil (Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Filip Florian ori Sorin Stoica). Criticul aºazã fenomenul literar radiografiat sub semnul unei „unitãþi a diferenþei“ (sau „canon de variaþiuni pe o realitate datã“) ºi îºi bemolizeazã concluzia, afirmând cã analiza sa a relevat „coordonatele definitorii – la acest moment (subl. n.)– ale unei generaþii eteroclite, aflatã în perpetuã miºcare ºi schimbare, în tranziþie spre alcãtuirea unei identitãþi ferme“. Totodatã, ea ocoleºte cu prudenþã sentinþele axiologice explicite ºi definitive, lãsându-le în seama unui bilanþ al viitorului: „Rãmâne de vãzut care dintre voci vor rezista în interiorul canonului ce le priveºte în faþã – cel literar“. Se deduce însã preferinþa, întemeiatã pe argumente critice, pentru seria vocilor distincte, originale ale plutonului douãmiist, vizibilã ºi în selecþia prozatorilor recenzaþi (doar douã cronici despre romane din prima ºi cea mai contestatã direcþie a colecþiei, acelea ale Ioanei Bãeþicã ºi Ionuþ Chiva).

A doua secþiune a cãrþii, numitã Egografi, se ocupã de volumele apãrute în colecþia Ego-grafii a aceleiaºi Edituri Polirom, volume aparþinând, de data aceasta, unor autori deja consacraþi în spaþiul poeziei, al prozei, al eseului sau al criticii româneºti: Nicolae Manolescu, Gabriela Melinescu, Livius Ciocârlie, Matei Cãlinescu, Ileana Mãlãncioiu, Nicolae Breban, Leonid Dimov º.a. Cristina Chevereºan procedeazã ºi aici la fel ca în cazul ego-prozatorilor, inserând înaintea cronicilor propriu-zise un fel de „prefaþã“, de prezentare generalã a auto-caligrafilor. Ego-grafia se constituie, de fapt, într-o supra-specie incluzând o mare diversitate de scrieri („varii experimente în domeniul raportãrii la ºi de sine“), de la amintiri din copilãrie ºi jurnale intime pânã la interviuri, scrisori, eseuri, memorialisticã, „reflecþii stilizate ºi naraþiuni situate la graniþa romanescului“. Analizele particularizate sunt, astfel, precedate de relevarea notelor comune: „unda de adâncime sufleteascã ce (…) strãbate“ aceste cãrþi ºi „procedeul introspectiv, auto-analitic“. Criticul subliniazã importanþa seriei, care ar consta în „magia autenticitãþii, puterea umanizantã a discursului confesiv“, cititorul descoperind „fãpturile de sânge ºi de gând“ ale autorilor-statui, dar ºi în valoarea lui documentarã (multe dintre volume aduc mãrturii ale supravieþuirii sub dictatura comunistã). Se observã, în secþiunea Egografilor, o anumitã contaminare a cronicarului de obiectul analizei, tradusã în personalizarea ºi în tonul pe alocuri confesiv (ºi un stil aproape poetic prin plasticitatea imaginilor) al textului critic: „Întotdeauna am «consumat» pe nerãsuflate trufandalele discursului diaristic, simþindu-l ca pe un ospãþ-surprizã întins pe masa lungã ºi ceremonioasã dintre mine ºi autor. În cazul de faþã [al Gabrielei Melinescu], varietatea ºi ritmicitatea felurilor, dantela de flori ºi lumânãri, muzica în surdinã ºi conversaþia învãluitoare mã fac sã uit a mã mai ridica de la masã“.

Ultima parte a Apocalipselor…este constituitã din eseul Franþa din vis care prefaþeazã antologia de Teme franceze a lui Nicolae Manolescu. Autoarea justificã includerea acestui studiu într-o carte dedicatã scrierilor personale prin natura scriiturii Temelor, „profund confesivã, în plinã intersecþie dintre ego-grafie ºi ego-prozã“ ºi care prilejuieºte întâlnirea cu imaginea reputatului critic ºi istoric literar (profund „umanizatã“) revelatã de volumul Cititul ºi scrisul. Postura de ghid ocazional prin Franþa propriilor experienþe ºi trãiri, de fin comparatist ºi de rafinat degustãtor de peisaje ºi de obiecte artistice pariziene, reflecþiile existenþiale, „ieºirile din paginã ºi scenã spre viaþã“ îmbogãþesc „portretul“ spiritual al scriitorului ºi al omului Nicolae Manolescu ºi „formuleazã întrebãri la care cititorul poate subscrie fãrã rezerve, ele þinând mai puþin de domeniul superb-utopic al literaturii ºi mai mult de o metafizicã a imediatului“. În esenþã, Temele franceze sunt interpretate atât ca veritabile „lecþii de culturã ºi civilizaþie“, cât ºi ca „povestea unei mari iubiri“.

Avându-l ca model poate chiar pe „maestrul“ Manolescu, Cristina Chevereºan se dovedeºte un critic aplicat, minuþios ºi, nu în ultimul rând, iubitor ºi cãutãtor de formulãri spectaculoase, de „efecte speciale“ de limbaj, menite sã atragã atenþia ºi sã suscite interesul lectorului. Înclinaþia spre stilul metaforizant se dezvãluie începând de la titluri, al volumului ºi ale cronicilor incluse în el (Pe când plopul fãcea pere, Naturã vie cu oglinzi, Parfum de femeie, Înger sau demon? º.a.). Dar din aceastã dorinþã de a produce „delicii“ expresive se nasc ºi asociaþii mai puþin fericite, ca de exemplu: „zona periferiilor cu iz de standard“, „se vorbesc discuþii ºi se fac poante vechi“ (subl. n.). Prin viabilitatea interpretãrilor ºi prin calitatea argumentaþiei, Apocalipse vesele ºi triste este însã o demonstraþie convingãtoare (ºi nu e singura) cã „noua“ criticã are reprezentanþi serioºi ºi talentaþi.