Ego-ficţiunea şi ego-grafia sub lupă

Schimbarea contextului social-politic de după ’89 a permis o firească şi necesară înnoire a literaturii române, atât la nivel tematic, cât şi de limbaj (şi chiar a criticii, în sensul că aplecarea asupra contextului şi nu doar asupra textului a devenit posibilă fără să mai fie nevoie de falsificare sau de mistificare). S-a vorbit şi se vorbeşte încă despre „noii prozatori“, despre „noii poeţi“, despre „noua literatură“ (v. şi titlul revistei conduse de către Luminiţa Marcu) şi, mai recent, despre „noua critică şi istorie literară“ (v. numele noii colecţii de la Cartea Românească, din 2006). Începutul mileniului trei a adus pe scena literelor româneşti o avalanşă de noutăţi şi mai ales de oameni noi, adică tineri.

Tânără este şi Cristina Chevereşan, critic universitar şi redactor la revista timişoreană Orizont, cea care inaugurează cu Apocalipse vesele şi triste sus-menţionata colecţie de la Editura Cartea Românească. Se poate astfel observa, dintru început, că ea constituie un caz interesant, dat fiind că reprezintă singura voce critică din cadrul generaţiei tinere care realizează un studiu sistematic despre o parte a douămiiştiilor şi anume aceea a egoprozatorilor de la Polirom (publicat în­tr-un volum, pentru că altfel mai există o încercare de sistematizare a prozei tinerilor poliromişti aparţinând Simonei Sora). De fapt, acestora le este dedicată în întregime prima secţiune din Apocalipse vesele şi triste, intitulată Prozatori ai sinelui şi alcătuită din micro-studiul (De) Generaţia diferenţei sau Generaţia electroşoc, cu rol de preambul sau de introducere generală şi dintr-o serie de cronici la cărţile unora dintre ei. Demersul autoarei, susţinut de o mare varietate de opinii critice ale altor comentatori ai fenomenului vizat, are ca obiectiv trasarea coordonatelor definitorii ale prozei „tinere“, adică „particulele ce compun acea aură comună care, planând în jurul unui grup de producţii literare şi creatorilor acestora, le poate legitima drept embleme şi, respectiv, îi poate impune drept reprezentanţi ai unei generaţii cu individualitate aparte“. Acestea sunt, în ordinea analizării lor, următoarele: „definirea identitară“ şi „raportarea la alteritate“ a personajelor (cu inserţia, în diferite grade, a autobiograficului), obsesia perifericului („măruntul, medianul“), reconstituirea trecutului şi scanarea prezentului la nivelul istoriei personale, critica socială („Bâlciul deşertăciunilor – Reloaded“), parametrii stilistici precum deriziunea, (auto)ironia, sarcasmul sau umorul („cascadorii râsului şi plânsului“). Evitând capcanele privirii reducţioniste, Cristina Chevereşan nuanţează schiţa generală prin identificarea notelor de specificitate ale tinerilor prozatori, urmărind, cu alte cuvinte, formele/variantele diverse şi indivi­dualizatoare pe care le îmbracă, în fiecare caz, trăsăturile comune, invariantele.

De altfel, cu toate că titlul micro-studiului conţine sintagma „generaţia electroşoc“, acesta nu este focalizat doar pe scriitorii ce „mizează pe electroşocuri denominative cu nedisimulată tentă sexuală“, adică pe grupul aşa-zis „fracturist“ (Ioana Băeţica, Ionuţ Chiva, Adrian Schiop, Claudia Golea, Dragoş Bucurenci), prezentând detaliat şi cealaltă falangă, a scrisului matur la nivel de construcţie narativă şi de stil (Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Filip Florian ori Sorin Stoica). Criticul aşază fenomenul literar radiografiat sub semnul unei „unităţi a diferenţei“ (sau „canon de variaţiuni pe o realitate dată“) şi îşi bemolizează concluzia, afirmând că analiza sa a relevat „coordonatele definitorii – la acest moment (subl. n.)– ale unei generaţii eteroclite, aflată în perpetuă mişcare şi schimbare, în tranziţie spre alcătuirea unei identităţi ferme“. Totodată, ea ocoleşte cu prudenţă sentinţele axiologice explicite şi definitive, lăsându-le în seama unui bilanţ al viitorului: „Rămâne de văzut care dintre voci vor rezista în interiorul canonului ce le priveşte în faţă – cel literar“. Se deduce însă preferinţa, întemeiată pe argumente critice, pentru seria vocilor distincte, originale ale plutonului douămiist, vizibilă şi în selecţia prozatorilor recenzaţi (doar două cronici despre romane din prima şi cea mai contestată direcţie a colecţiei, acelea ale Ioanei Băeţică şi Ionuţ Chiva).

A doua secţiune a cărţii, numită Egografi, se ocupă de volumele apărute în colecţia Ego-grafii a aceleiaşi Edituri Polirom, volume aparţinând, de data aceasta, unor autori deja consacraţi în spaţiul poeziei, al prozei, al eseului sau al criticii româneşti: Nicolae Manolescu, Gabriela Melinescu, Livius Ciocârlie, Matei Călinescu, Ileana Mălăncioiu, Nicolae Breban, Leonid Dimov ş.a. Cristina Chevereşan procedează şi aici la fel ca în cazul ego-prozatorilor, inserând înaintea cronicilor propriu-zise un fel de „prefaţă“, de prezentare generală a auto-caligrafilor. Ego-grafia se constituie, de fapt, într-o supra-specie incluzând o mare diversitate de scrieri („varii experimente în domeniul raportării la şi de sine“), de la amintiri din copilărie şi jurnale intime până la interviuri, scrisori, eseuri, memorialistică, „reflecţii stilizate şi naraţiuni situate la graniţa romanescului“. Analizele particularizate sunt, astfel, precedate de relevarea notelor comune: „unda de adâncime sufletească ce (…) străbate“ aceste cărţi şi „procedeul introspectiv, auto-analitic“. Criticul subliniază importanţa seriei, care ar consta în „magia autenticităţii, puterea umanizantă a discursului confesiv“, cititorul descoperind „făpturile de sânge şi de gând“ ale autorilor-statui, dar şi în valoarea lui documentară (multe dintre volume aduc mărturii ale supravieţuirii sub dictatura comunistă). Se observă, în secţiunea Egografilor, o anumită contaminare a cronicarului de obiectul analizei, tradusă în personalizarea şi în tonul pe alocuri confesiv (şi un stil aproape poetic prin plasticitatea imaginilor) al textului critic: „Întotdeauna am «consumat» pe nerăsuflate trufandalele discursului diaristic, simţindu-l ca pe un ospăţ-surpriză întins pe masa lungă şi ceremonioasă dintre mine şi autor. În cazul de faţă [al Gabrielei Melinescu], varietatea şi ritmicitatea felurilor, dantela de flori şi lumânări, muzica în surdină şi conversaţia învăluitoare mă fac să uit a mă mai ridica de la masă“.

Ultima parte a Apocalipselor…este constituită din eseul Franţa din vis care prefaţează antologia de Teme franceze a lui Nicolae Manolescu. Autoarea justifică includerea acestui studiu într-o carte dedicată scrierilor personale prin natura scriiturii Temelor, „profund confesivă, în plină intersecţie dintre ego-grafie şi ego-proză“ şi care prilejuieşte întâlnirea cu imaginea reputatului critic şi istoric literar (profund „umanizată“) revelată de volumul Cititul şi scrisul. Postura de ghid ocazional prin Franţa propriilor experienţe şi trăiri, de fin comparatist şi de rafinat degustător de peisaje şi de obiecte artistice pariziene, reflecţiile existenţiale, „ieşirile din pagină şi scenă spre viaţă“ îmbogăţesc „portretul“ spiritual al scriitorului şi al omului Nicolae Manolescu şi „formulează întrebări la care cititorul poate subscrie fără rezerve, ele ţinând mai puţin de domeniul superb-utopic al literaturii şi mai mult de o metafizică a imediatului“. În esenţă, Temele franceze sunt interpretate atât ca veritabile „lecţii de cultură şi civilizaţie“, cât şi ca „povestea unei mari iubiri“.

Avându-l ca model poate chiar pe „maestrul“ Manolescu, Cristina Chevereşan se dovedeşte un critic aplicat, minuţios şi, nu în ultimul rând, iubitor şi căutător de formulări spectaculoase, de „efecte speciale“ de limbaj, menite să atragă atenţia şi să suscite interesul lectorului. Înclinaţia spre stilul metaforizant se dezvăluie începând de la titluri, al volumului şi ale cronicilor incluse în el (Pe când plopul făcea pere, Natură vie cu oglinzi, Parfum de femeie, Înger sau demon? ş.a.). Dar din această dorinţă de a produce „delicii“ expresive se nasc şi asociaţii mai puţin fericite, ca de exemplu: „zona periferiilor cu iz de standard“, „se vorbesc discuţii şi se fac poante vechi“ (subl. n.). Prin viabilitatea interpretărilor şi prin calitatea argumentaţiei, Apocalipse vesele şi triste este însă o demonstraţie convingătoare (şi nu e singura) că „noua“ critică are reprezentanţi serioşi şi talentaţi.