Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Proba curajului

        de Gabriela Gheorghişor

După ce a debutat cu o carte de poezie, Vîntureasa de plastic (2012), bine receptată şi premiată, criticul literar Marius Chivu recidivează. Tot literar. Cu un volum de proză scurtă, Sfîrşit de sezon. De multă vreme, Marius Chivu se declară un „fan“ al genului, considerat nedreptăţit faţă de gloriosul şi popularul roman. Pentru o mai dreaptă cinstire a acestei Cenuşărese a epicului, dar şi în speranţa că publicul se formează, redactorul de la Dilema veche a editat, anul trecut, şi o antologie, Best of. Proza scurtă a anilor 2000 (Editura Polirom).

Aprecierea faţă de genul prozei scurte nu e lipsită de argumente convingătoare: „Pentru mine, proza scurtă e valoroasă pentru că văd în ea un gen mult mai dificil decât romanul, deoarece în proza scurtă toate defectele se văd foarte uşor, în roman poţi să le maschezi, ba mai mult, poţi să le transformi în calităţi. Orice proză scurtă este un roman concentrat, un roman în miniatură şi-ţi trebuie foarte multă artă şi talent ca să reuşeşti în acest gen.“ („Cred că e timpul să scriu ce vreau eu să scriu“, interviu realizat de Andreea Chebac, pe www.bookblog.ro). Însă Marius Chivu nu scrie Sfîrşit de sezon doar pentru a face o demonstraţie de forţă în faţa scepticilor care încă n-au deprins plăcerea de a inhala parfumuri tari ascunse în sticluţe mici. Se pare că acest interpret al literaturii a fost sedus de cântecul de sirenă al ficţiunii. Iar ceea ce părea numai o experienţă alternativă fulgurantă tinde să devină o preocupare domninată. La „ucenicia“ în domeniul criticii literare se adaugă un veritabil talent artistic. Încă un exemplu că nex-ul creativităţii este comun scriitorului şi criticului literar, acesta din urmă prea adesea pus la colţ ca vinovat de sterilitate şi de parazitare a celui dintâi.

Sfîrşit de sezon conţine unsprezece povestiri, niciuna omonimă cu titlul volumului, cum se obişnuieşte. Tema sfârşitului apare însă în cea mai dezvoltată dintre ele, Întoarcerea, sub forma stingerii lente a unei lumi, aceea a satului copilăriei: „Priveam uliţa pe care copilărisem, ea însăşi nu mai era decît ruina unor amintiri în care cei mai mulţi dintre vecini se retrăseseră definitiv, în timp ce alţii mai aveau de aşteptat cu trupurile degradate prin paturi“. Descrierea crepusculului, a deteriorării lucrurilor şi oamenilor (prezentă şi în povestirea În familie, mai ales în imaginile decrepitudinii bunicilor) capătă aici surprinzătoare note poetice, într-o scenă desfăşurată în biserică, de Sâmbăta Morţilor: „Trăsăturile feţelor se estompaseră în riduri, mi se părea că seamănă între ei, deşi îi recunoşteam cu uşurinţă, ştiam încă «ai cui sînt». Puteai număra anii în ridurile de pe feţele lor precum citeşti vîrsta unui copac în cercurile trunchiului. (…) Pălăriile şi căciulile de blană ale bărbaţilor erau prea mari, iar basmalele acopereau prea mult din faţa femeilor. Paltoanele şi cojoacele atîrnau pînă la pămînt, ascunzîndu-le trupurile uscate. Pe măsură ce percepeam lucrarea timpului, îi priveam ca pe armata de teracotă readusă pentru o clipă la viaţă. Înţelegeam că vine o vreme cînd din familia fiecăruia rămîn doar morţii şi cei plecaţi departe de casă, cînd întîmplările se retrag în memorie, iar oamenii, în fotografii. În cele de pe cruci“. Astfel de fragmente sunt însă rarisime în povestirile realist-comportamentiste ale lui Marius Chivu, scrise, cu o singură excepţie (Obiecte pierdute), într-o stilistică simplă, fără strălucire figurativă, indiferent că e vorba de naraţiune la persoana I sau la persoana a III-a. Nu calofilia, ci acurateţea şi naturaleţea dialogurilor trădează grija şi atenţia acordate de autor stilului.

Pattern-ul de realizare a povestirilor nu este întotdeauna acelaşi. Unele mizează pe un final neaşteptat. De pildă, în Întoarcerea, arhitectul care petrecuse două zile la bunica sa, află peste câteva săptămâni că vecinul lor, nea Marin, operat de cancer la prostată, sfârşise sfârtecat de porcii mistreţi, la marginea pădurii. Personajul din Domino, întors în oraşul natal pentru o nuntă, descoperă fortuit, recunoscându-l pe stradă pe fratele unui fost coleg de gimnaziu, că acesta tocmai murise. În Prin uşile larg deschise, surpriza se produce mai ales la nivel narativ: după relatarea neutră, obiectivă, neasumată a unei întâmplări oarecum neobişnuite (decesul unui pasager într-un autocar), intervine abrupt vocea unui „eu“ care spune cum se aşază chiar pe scaunul de lângă cel pe care omul se scăpase pe el înainte să moară. În povestirea semi-englezească În faţa conchistadorilor (mărturisesc că amestecarea excesivă a limbilor nu mi s-a părut că ar contribui la efectul de autenticitate literară, dimpotrivă), prietenului de ocazie al românului descins la o rudă din Londra i se face rău, după ce asistaseră împreună la o cursă de cai. Alte povestiri au însă un final deschis, fără climax, ca şi cum prozatorul ar fi decupat câteva scurt-metraje din filmul vieţii unor oameni obişnuiţi. Obişnuiţi fiindcă personajele sunt urmărite în această ipostază, de the ordinary men ai societăţii româneşti de azi: un tip care are un testicul umflat şi merge la spital (Cel mai departe), un băiat care îşi vizitează familia de la ţară (În familie), un bărbat care ajunge la o petrecere acasă la iubita lui, divorţată şi cu un copil (Petrecerea), un tânăr care discută pe plajă cu o adolescentă simpatică, imobilizată într-un scaun cu rotile (Wyoming), un june care încasează noaptea o bătaie zdravănă, aproape de Vamă (La vulturul de mare cu peştele în gheare), un altul care se masturbează în mare, la vederea unei femei atrăgătoare (Vieni qua!). De altfel, toate povestirile au în centru un bărbat tânăr, iar în Obiecte pierdute acesta îi scrie o epistolă iubitei, care îi anunţase, brusc şi fără explicaţii pertinente, despărţirea de el. În De profundis-ul din Obiecte pierdute regăsim partitura sofisticată a unui literat, în care patetismul alternează cu ludicul, imputaţia cu alintul, limbajul erotic frust (care mi-a amintit de scrisorile lui Joyce către Nora) cu referinţele cultural-livreşti, evocarea cu retorismul, analitica senzaţiilor şi a sentimentelor cu metatextul: „Deşi n-ar putea fi altceva, aceasta nu e tocmai o scrisoare de dragoste (sau zi-i dragoste dacă ţi-e mai greu aşa), e o paradă de vorbe meşteşugite şi totodată triviale prin care nu mă lamentez, pentru că nu mă aflu în doliu, însă, dincolo de faptul că sentimentele mele se află în dezacord (şi nu în contratimp) cu sensurile, mesajul tău mi s-a părut nu doar din cale-afară de neconvingător, nedrept de sărac, ofensator de prost scris (tu, care te ocupi cu literatura!) – avea o indiferenţă stilistică la fel de rea precum ceea ce îndeobşte numim goliciune sufletească. M-a rănit violenţa lui! (Fiind despre contratimp, l-ai scris contracronometru? Sau, dacă tot sîntem într-o proză epistolară a la Holban, l-a compus cumva vreuna dintre elevele tale?) De aceea, aş putea spune că-ţi scriu şi din datorie. Accept pierderea sentimentului, nu şi alterarea expresiei. Încerc să îndrept protocolul despărţirii noastre, scriind ceva mai acătării, în timp ce-mi apăr instinctele prihănite de purtarea ta.“ Iată, în câteva fraze, esenţa omului de litere, pentru care forma şi conţinutul, substanţa şi expresia sunt ca banda lui Möbius.

Situaţii narative interesante, construcţie inteligentă, ochi minuţios, aproape microscopic în percepţia şi înregistrarea realului, strategii ale autenticismului, excelenţă stilistic㠖 toate acestea definesc prozele scurte din Sfîrşit de sezon. De remarcat şi imaginea de pe coperta cărţii (fotografie de Cosmin Bumbuţ), un om îmbrăcat într-o piele de urs, care pe mine m-a dus cu gândul la proba tatălui pentru fii, din incipitul Poveştii lui Harap-Alb. Mai mult decât „eroii“ povestirilor, cel care a trecut printr-o încercare a curajului (aceea a scrisului ficţionalizant) a fost chiar autorul. Dar basmul nu se sfârşeşte aici.

© 2007 Revista Ramuri