Cristian Popescu: poetica poeziei ca artã naivã şi avangardismul

Prima parte a volumului Arta Popescu se intitulează Ce mai face Arta, un generic sub care s-ar putea povesti despre o veche prietenă. Şi este, într-adevăr, veche, fiindcă întâlnirea cu ea se petrece încă din copilărie. Iar prima sa formă, aurorală, o reprezintă Poezia. Orice copil este un „poet“ sui-generis, pentru că el vede lumea prin prisma imaginaţiei, nu doar în concretul, ci şi în posibilul ei. Copilul trăieşte într-un univers magic, o lume plină de miracole, pe care le descoperă cu nesfârşită uimire şi bucurie. Fantasmele lui sunt mai reale decât realitatea, libertatea de „creaţie“ nefiind cenzurată de scrupulele raţionalităţii sau de convenţiile mimesis-ului. Copilul nu se teme de ridicol şi spune tot ce-i trece prin cap, oricât ar părea de extravagant pentru urechile celor mari. Pentru că are o naivitate şi o instinctualitate ce amintesc de începuturile umanităţii, de primitivii care desenau pe pereţii cavernelor: „Primele încercări literare ale poetului Popescu datează de la frageda vârstă de 7 ani. Le scrijelea cu un cuţitaş pe uşa veceului din casa părintească. Doar o naivă lipsă de receptivitate poate explica faptul că părinţii săi vopseau uşa de două ori pe săptămână. (…) Popescu lipea abţibilduri cu flori şi fluturaşi, lipea cărţi de joc cu popi pe faianţa alb-strălucitoare. Astfel şi-a ctitorit el sihăstria cotidiană a copilăriei sale. Chilia noastră de zi cu zi. Din când în când, din învelitoarea de argint a oglinzii mai râde şi-acum chipul curat, de sfânt purtat în extazul inspiraţiei, chipul lui Popescu la anii fragezi ai copilăriei“1.

Se prefigurează, astfel, o poetică a poeziei ca artă naivă, care seamănă cu „arta“ copiilor, dar se distinge prin nivelul de conştiinţă artistică2. Arta naivă a fost acreditată la începutul secolului al XX-lea, odată cu recunoaşterea valorii lui Henri Rousseau Vameşul, prin susţinerea publică şi teoretică de către artiştii şi criticii avangardei istorice (de amintit şi că Modigliani, Gauguin, Klee sau Picasso au fost influenţaţi de populaţiile tribale ale Africii şi Oceaniei, „descoperirea“ artei primitive şi a celei naive producându-se sincron). Candoarea, spontaneitatea, sinceritatea caracterizează, mai ales în plan moral şi spiritual, arta naivă. Se adaugă, ca trăsături „estetice“3, „stângăcia“ tehnică sau stilistică, imaginea plană, fără perspectivă, narativitatea, lipsa unei ierarhii sintactice, hiperbola, alegoria şi fantasticul, cele din urmă strălucind şi în suprarealism. De altfel, multe dintre viziunile lui Cristian Popescu sunt fantasme de sorginte suprarealistă, imagini groteşti, absurde, care se iţesc neaşteptat chiar din sânul realităţii familiare, cotidiene. Ignorarea canoanelor, a convenţiilor artistice, a prejudecăţilor estetice, inversarea proporţiilor, redimensionările insolite apropie arta naivă de producţiile avangardiştilor. Motivul oglinzii din textul lui Cristian Popescu poate să fie o trimitere intertextuală la Alice în Ţara Minunilor a lui 　Lewis Carroll, unul dintre „strămoşii“ celebri ai suprarealiştilor.În singurătatea lui, copilul „scria şi plângea“, iar lacrimile transformate în diamante vor fi colectate într-un „pisoar miniatural“4. Alchimia lacrimilor infantile este o metaforă a refuncţionalizării şi convertirii artistice, având ca arhetip simbolic şi avangardist Urinoirul lui Marcel Duchamp. Proiecţia administrării de „şocuri electrice“, din patru în patru ani, volumelor publicate, pentru ca nu cumva să fie „roase pe dinăuntru, în tăcere, de propriile lor gânduri şi rânduri“5, ţine tot de o atitudine general avangardistă, ca o constantă a spiritului veşnic vigilent, care conştientizează pericolul perimării, al obişnuinţei, al sclerozării în tiparele deja create. Poetul va fi „cinstit“, omagiat şi comemorat prin amplasarea la colţul străzilor a unor „chioşcuri de tras apa“ şi a unor pisoare arteziene în toate localurile şi spaţiile publice: hoteluri, Gara de Nord, Piaţa Romană. Dincolo de ironia la adresa preţuirii sociale a poeţilor, „propunerea“ poetică pentru păstrarea neconvenţională a memoriei trădează oroarea de festivism, grandilocvenţă, îmbălsămare. Nevoia de reinventare, de renaştere (continuă), precum şi de împrospătare a perspectivei asupra lumii este enunţată simbolic, dar simplu şi cu naturaleţe: „Şi va fi primăvară. Va fi soare.“6.

Ideea de joacă de-a şi cu arta (Arta, în cazul lui Cristian Popescu) apare şi în poemul Ce mai face Arta, tot o „naraţiune“ în care se amestecă rememorarea amintirilor din copilărie cu prezentul şi cu viziunea post-mortem. Arta este o păpuşă, asociată cu jocul plin de cruzime al copilului şi cu minunea Învierii christice, în universul infantil nu există milă ori conştiinţă morală, el se află „dincolo de Bine şi de Rău“, nu există moarte sau ireversibil: „Ah, păpuşica mea! Când eram mic îi răstigneam carnea de pluş pe-o cruce mică de lemn de traforaj. Şi aşteptam trei zile şi trei nopţi. Iar ea-mi sărea în braţe caldă, întreagă şi vie. Din când în când umbra i se făcea, parcă, de lumânare. Îi vedeam capul arzând, săltând, fumegând. Şi-mi plăcea“. Arta vrea să fie văzută, descoperită, „jucată“ de cineva, ea este acum, „la vârsta ei“ (privită, de fapt, de la o altă vârstă), o marionetă cu sfori care îşi ademeneşte pretendenţii ca o femeie cochetă: „Arta îşi încalţă pantofii cu tocul înalt, îi leagă cu sfori şi trage tare de ele. Ca să danseze şi cu ea cineva. Ca s-o scoată şi pe ea cineva la Şosea. Ca să iasă şi ea măcar o dată în lume. Arta îşi leagă de dreapta o sfoară şi trage blând cu stânga. Aşa se piaptănă ea. Numai aşa se rujează.“. Deşi păpuşa sugerează artefactul, un produs de fabricaţie din diverse materiale, esenţa ei rămâne una de natură extra-ordinară, imperceptibilă omului comun. Arta face semne îngeraşilor, fiinţe ale „intervalului“, ale lui mundus imaginalis, fel de a spune că doar cei care şi-au păstrat ingenuitatea, angelismul, ar mai putea s-o observe şi s-o înţeleagă. Nu întâmplător, ea îşi leagă braţele de limbile ceasului din turnul înalt de la marginea oraşului, duminica, în zi de sărbătoare, „Şi dă mereu, foarte încet, din mâini. A bun venit, a bun rămas. Face semne cu batista la înger-îngeraşii ce vin sau pleacă la copiii sau de la bătrânii din oraş“7.

Seriozitatea în artă devine obositoare, jocul de rol, „de-a mama şi de-a tata“, înseamnă repetitivitate, previzibilitate, moderaţie, respectarea normelor, tot ce duce, până la urmă, la monotonie, serializare, mortificare, strălucire kitschoasă de bibelou. Autenticitatea este de găsit în spontaneitatea trăirilor copilăreşti, într-o miraculoasă „copilărire“ argheziană (ca în Transfigurare), dacă s-ar putea, în regăsirea instinctului ludic şi în plăcerea de a visa. Arta vorbeşte din experienţă, în registru sfătos-colocvial, transpunând în două imagini antitetice, una grotesc-macabră, a avortonilor, şi alta duios-graţioasă, a păpuşarului-copil şi a balerinei, o teorie a revivificării artistice: „Să ştii, dragă, că eu, una, m-am lămurit. Că până şi păpuşile trebuie să se odihnească… După atâta amar de joacă de-a mama şi de-a tata, sigur că le-apare şi lor, săracele, în pâsla aia de cap, o lacrimă, acolo… Le-ncolţeşte şi lor până la urmă din ea visu’. Aşa să ştii. Şi le roade căpuşorul pe dinăuntru cum vă rod pe voi gândurile. Păi altfel cum?... După atâtea şi-atâtea generaţii de joacă!!!... Spune şi tu! Doar să te uiţi, aşa, puţin mai lung, într-o vitrină plină cu bibelouri şi imediat ai să vezi. Că, zău, parc-ar fi numai şi numai măşti mortuare de avortoni. Aoleuu…! Dumnezeu să-i ierte!... Măcar de-aş fi avut eu un bibelou de-acesta în burtă… Unu’ de balerină, de exemplu. Măcar o dată să-l fi simţit cum mişcă!... Dădea ea din picioruş – imediat făceam şi eu un pas. Ridica ea mânuţa – imediat aş fi ridicat-o şi eu. Ascultă aicea la mine că orice femeie gravidă de pe lumea asta e ca şi păpuşica aia de ţi-o pui pe mână ca pe-o mănuşă. Iar păpuşarul e copilul din ea.“8.

Este surprinzător felul în care reuşeşte Cristian Popescu să destructureze constelaţii semantice, să dizolve clişee, să alăture realităţi aparent incompatibile. E drept că avangardiştii au speculat metafora „prostituţiei“ în artă, dar cu sensul curent, negativ („Jos Arta căci s-a prostituat!“, proclama Ion Vinea în Manifest activist către tinerime, „domnii ne aleg poemele după panglicuţe ca pe curve“, se indigna Gellu Naum în Drumeţul incendiar). Arta căreia îi duce dorul poetul este matroană de bordel, dar nu de unul oarecare, ci de femei gonflabile, „umflate de-a lungul anilor numai şi numai cu ultima suflare a celor mai bravi bărbaţi ce-au murit pe aici, prin locurile noastre“. De la bordel, simbol convenţional al concupiscenţei, al plăcerilor trupeşti, „povestirea“ alunecă spectaculos la imaginea vânzătorului de baloane din copilărie: „Ies seară de seară la plimbare cu ele, cu fetele ei, ca şi vânzătorul de baloane din copilăria mea, care mergea pe stradă c-un buchet uriaş de baloane colorate, legat cu sfori de mână.“. Fragilul înveliş material nu este decât o piele atrăgătoare prin colorit, care ascunde fiinţa aeriană, imponderabilă a artei. Dar frumuseţea se plăteşte, nu cu bani, ci cu viaţa. Cadrul se schimbă din nou, imaginea devine prospectivă, o feerie sepulcrală în care poezia dansează cu moartea: „Şi-atunci când în sfârşit chiar mi-o veni şi mie rândul să suflu în ele, să vezi ce-o să li se mai umfle burţile, ce-o să mai facă bujori în obrăjori! În fiecare noapte zeci de adolescente vor veni la mine-n cimitir. Să-mi ia încă o dată crucea-n braţe şi să facă, aşa, cu ea un pas sau doi de dans. Tangou sau vals.“9.