Cristian Popescu: poetica „autospovedaniei“ şi „estetica urâtului“

Într-un text cu titlul A sta şi a te întreba, care este o confesiune de scriitor, Cristian Popescu scrie despre o poetică a literaturii ca „autospovedanie“. „Mintea cea turbure de gânduri plină“ (Ondina), cum ar zice Eminescu, are nevoie de un debuşeu, de o linie de fugă. Scriitorul este un om chinuit de gânduri care îi colcăie „prin creier cum colcăie gândacii, noaptea, pe-o chiuvetă murdară de bucătărie de bloc“, gânduri ca un vârtej al gâzelor „în jurul felinarelor aprinse pe străzi în nopţile de vară“, sau de întrebări care „umblă ca gândul şi ca vântul laolaltă“1. Scrisul reprezintă un soi de „medicament“, are scop taumaturgic, în context fiind amintit Cioran, care spunea că după ce „mâzgălea“ ceva pe o foaie de hârtie îi venea să se plimbe pe stradă fluierând un cântecel.

De regulă, scriitorii sunt nişte oameni „bolnavi“. Viaţa apasă asupra sensibilităţii lor ca o şenilă de buldozer. Pentru a fi învinse ori atenuate, suferinţele se cer mărturisite, boala este „vomitată“ pe pagină. Scrisul devine, astfel, o eliberare, iar hârtia, un tomberon al angoaselor şi al fricilor: „În cazul meu, accidentele existenţiale, sărăcia, frica, neputinţa de a iubi, orgoliul, destrăbălarea nu se pot (pe rând sau toate laolaltă) calma şi înlătura decât în momentele exploziilor emotive, mentale, sufleteşti şi temperamentale, doar în bubuituri ale inimii care – la rândul lor – se descarcă, se înmoaie prin receptare şi prin producere de diverse expresivităţi artistice.“ Literatura este o formă de (psiho)terapie (opus magnum ar fi „biletul de externare“), o spovedanie laică (fără canapeaua doctorului Freud), fiindcă „Scrii literatură nu ca să devii mai bun, ci ca să nu te sinucizi. Literatura este un mijloc de supravieţuire“2.

O filă de jurnal de scriitor este şi textul De ce nu vreau să mor poet. Cu ironie, sunt inventariate câteva dintre tribulaţiile scriitorului Cristian Popescu, dar care pot fi şi ale scriitorului generic, pândit de stigmatul sărăciei şi al bolii. Când a aflat că s-a apucat de scris, tatăl său, ofiţer de meserie, l-a „luat în serios şi a ţipat: «Ce, mă, eşti nebun? Tu nu ştii câţi poeţi sunt în ţara asta? Vrei să n-ai ce mânca? Tu nu ştii că Eminescu a murit de sifilis?!»“3. Scriitorul este bântuit de obsesii şi spaime bizare (de pildă, că nu i se va mai termina cerneala din stilou, devenind un fel de Sisif al scrisului) sau de fantasme sado-masochiste, punându-se ori imaginându-se în ipostaze dramatice, menite să potenţeze impulsul creator: „când aveam vreo 13 ani stăteam nemişcat în baie, pe veceu, cu lumina stinsă – că poate or să umble şi pe mine gândacii cum umblau pe chiuvetă şi pe jos. (…) m-am gândit la un moment dat: ce-ar fi dacă un doctor mi-ar umbla pe la nervii picioarelor şi mi le-ar paraliza?... Astfel aş putea să fiu toată viaţa departe de lume, pe scaunul meu cu roate, la masa de scris…“4.

Scriitorul are simţurile „dereglate“, dacă nu voluntar, prin diverse tehnici şi stimulente, cum îşi propunea Rimbaud, măcar din cauza febrei „inspiraţiei“. Două viziuni suprarealiste, înspăimântătoare şi groteşti, descriu procesul de creaţie al autorului Artei Popescu. Ambele sugerează, prin imagini plastice percutante, că literatura este un act de narcisism, dar şi un mecanism de exorcizare a răului interior, de sublimare estetică a „mizeriei“ morale. Se ajunge, astfel, de la poetica autoscopiei la o „estetică a urâtului“. În primul fragment, poetul prins în chinurile „facerii“ literare se autofagocitează, într-o scenă care rescrie celebrul vers barbian, „Sfânt trup şi hrană sieşi, Hagi rupea din el“. Numai că nu-i vorba aici de vreo sfinţenie, ci de o demonie dostoievskiană, transpusă într-o metaforă corporală, cvasi-argheziană, a „bubei“. Travaliul creativ seamănă mai puţin cu un experiment alchimic şi mai mult cu un ritual magic păgân, vrăjitoresc, de bolgie infernală: „când stau întins în pat, în capul oaselor, cu două-trei perne sub cap, în burtă mi se deschide ca de la sine o rană cu diametrul de vreo 30 de cm. O rană în care puroiul, sângele şi carnea fierb. (…) Stau lungit pe spate, în pat, şi nu fac nimic altceva decât să privesc cu poftă la rana care-mi fierbe cu miros, cu aburi în burtă. Gust din când în când din ea luând cu o lingură mare, suflând ca nu cumva să mă frig. Amestec mereu, grijuliu, cu lingura în fiertura puturoasă a rănii, înfulec şi râd de poftă şi de scârbă, hohotesc la gândul că singura salvare ar fi o purgaţie totală. Mare bucătar al mizeriei mele gustoase“5. Povestirea despre „bucătăria“ creaţiei se continuă în al doilea fragment, întărind ideea de autofilie prin simbolul clasic al oglinzii. Egofilia se exprimă prin verbe ale voluptăţii trupeşti, prilejuite de auto-ingurgitare: „privesc toată noaptea în gol, în oglindă. Şi spre dimineaţă, aşa, între întuneric şi lumină, apele oglinzii, oglinda – încep să fiarbă. Domol. Neputând să mă abţin (din cauza mirosului mult prea apetisant), încep să amestec cu pumnul gol în fiertură – morcovii şi mazărea, cartofii, ceapa, pătrunjelul şi carnea chipului meu. Ciorbă de oglindă. (Ceai purgativ făcut din luciul tuturor pozelor mele de-o viaţă). Aiurit de poftă, dau pe gât până la fund întreaga oglindă. Săturat; satisfăcut; mulţumit; tremurând din tot corpul.“. Defecaţia ocoleşte ingenios scatologicul (acesta rămâne doar ca sugestie olfactivă), transformându-se, metaforic, într-o acţiune estetică, o miraculoasă metamorfozare a excrementelor în flori (simbol tradiţional al frumuseţii), aşa cum nuferii cresc în mlaştină: „după aia, în oglinda pustie, începe să plouă. Ca-n fântâni. Ca-n băltoacă. Iar eu mă aşez pe closet şi fac… şi fac… un maldăr de flori, unele proaspete, altele uscate, presate, toate frumos colorate, toate urât mirositoare. Fac un maldăr de flori ce creşte, creşte din closet până-n tavan şi umple camera de baie, iar în vârf mă transform chiar eu în ultima floare.“6. Din „bube, mucegaiuri şi noroi“ se vor isca „frumuseţi şi preţuri noi“, baudelairiene „flori ale răului“. Nu dintr-o lume străină, a oropsiţilor sorţii şi a marginalilor, ci din propriul abis imund.

În ultima parte, textul îmbracă iar forma reflecţiilor, de data aceasta cu substrat etic, subliniind, cu ajutorul unui citat din Kalokagathon-ul lui Petru Comarnescu, păcatul orgoliului care îi macină pe toţi „creatorii“ de literatură, fiindcă ei pierd sau uită sentimentul de „creatură“, umilinţa şi dragostea faţă de Dumnezeu – Creatorul Suprem. Orgoliul (dar şi vanitatea, ar fi de adăugat, căci orgoliul hrăneşte vanitatea) este un păcat luciferic, ce ţine de sfera teratologicului şi a maladivului repugnant, „o boală puturoasă“, „boală de subterană, acolo unde mişună şi colcăie şobolanii şi viermii gândului şi-ai inimii, acolo unde nu prea duci pe nimeni pentru că ar putea să-ţi contemple îndoliatele excrescenţe ale minţii.“7.