„Visurile“ poemului vorbesc despre nevoia de comunicare, de dialog intim, exclusivist cu celălalt („visează să fie scrisoare. Vrea să aibă un singur destinatar“, „Poemul aproape că nu mai suportă să aibă cititori. El îşi doreşte prieteni.“), dar o comunicare nepretenţioasă, sinceră, relaxată, caldă, ca „o discuţie la crâşmă, la un pahar de vin, cu amicii“1. Un text de plăcere2, cum ar spune acelaşi Barthes, căci plăcerea textului presupune „ficţiunea unui individ (vreun M. Teste pe dos) care ar aboli în el barierele, clasele, excluderile, nu prin sincretism, ci prin simplă debarasare de acest bătrân spectru: contradicţia logică; care ar amesteca toate limbajele, până şi pe cele considerate incompatibile; (…) subiectul are acces la desfătare prin coabitarea limbajelor, care lucrează cot la cot: textul de plăcere este un Babel fericit.“4. „Democratizarea“ poemului şi dialogismul bahtinian aplicat poeziei (care oricum a „coborât în stradă“, odată cu optzeciştii) se coroborează cu ideea textului infinit, în care nu mai există delimitări, „cusături“ între ficţiune şi realitate (idee exprimată printr-un citat biblic, din Ioan, 19, 23: „cămaşă fără cusătură, de sus ţesută în întregime“), între viaţă şi moarte („În poem, lumea de aici şi lumea de dincolo sunt una şi aceeaşi.“5). Poemul este şi un discurs îndrăgostit, „o privire prelungită în ochii femeii“, iar dragostea pentru ea se răsfrânge asupra lumii întregi. Motto-ul din Barthes avertizează însă asupra dificultăţilor de a exprima sentimentul iubirii. O posibilă salvare, posibilă, dar utopică, vine tot de la Barthes (citat din nou), care crede că formula „te iubesc“ reprezintă chiar „Muzica“6, desfătarea pură întru iubire. De aceea, „Visul poemului este de a fi alcătuit numai din cuvântul te iubesc.“ Numai că poetul Popescu nu-l asociază cu muzica, ci cu tăcerea, apoi cu „acel Cuvânt-Unic din care, după Origen, este formată întreaga «limbă» edenică“. De aici, textul nu mai merge însă spre o artă a seducţiei, cum promitea titlul, erosul e abandonat pentru o artă a iubirii creştine, iar poemul se defineşte ca o propedeutică a rugăciunii. Cristian Popescu intuieşte că rugăciunea este altceva, are un alt regim epistemologic şi ontologic. Este de înţeles şi de ce marii poeţi mistici scriu mai ales apofatic despre Dumnezeu. Cu toate acestea, poezia nu poate atinge discursul eterat al rugăciunii decât renunţând la propria condiţie7.

Pagina se umple cu citate din Luca, Matei şi Evanghelia evreilor, dar şi din Dostoievski, scriitor cu background religios. Cristian Popescu îmbracă temporar rasa unui apostol întru Hristos, a cărui doctrină are la bază iubirea, înţeleasă ca philía şi agápe. „Poemul-inimă“ este o întrupare hristică, un copil al Logosului divin, o „poveste“ edenică, angelologică, dincolo de cunoaşterea sexuală, a Binelui şi a Răului, dincolo de instinctele primare, de individualism şi de ego: „Iubirea-în-rugăciune este înger. Poemul, visând să fie inimă, nu este nici bărbat, nici femeie. Orice poem tânjeşte să fie înger păzitor, adică «înger al castităţii». // Poemul-inimă visează să fie gravid de pruncul Isus, să-l renască la nesfârşit Logosul. // «Povestea» poemului nu e cu Binele şi cu Răul: poemul e fără conflict; «povestea» poemului e cu îngeri. // Poemul visează să nu fie act de posesiune. (…) În iubire nu mai eşti eu.“8. Poezia „evanghelică“ a iubirii ar trebui să fie o re-scriere paradisiacă a lumii („Orice poem visează să «re-virgineze» lumea“), o re-înfrumuseţare a ei, fiindcă, zicea Dostoievski, „Sfântul Duh este o manifestare a Frumuseţii“ („Orice poem este un vas care aşteaptă Duhul.“). Esteticul devine, astfel, un succedaneu al religiosului şi consună oarecum şi cu idealul vechilor greci, kalokagathon. Poetul este grădinarul Raiului, iar Raiul se metonimizează în icoana Fecioarei Maria cu pruncul Isus (suntem, se vede, departe de senzualitatea femeii-grădină din Cântarea Cântărilor): „Poetul grădinăreşte icoana Lumii Fecioară, icoană înminunată, locuită de soare. Icoana Fecioarei ce ţine la piept copilul Isus. Copilul-preot-Pantocrator.“9.

1. Cristian Popescu, Arta Popescu, Bucureşti, Societatea „Adevărul“ S.A., 1994, p. 78.