Cristian Popescu: metatextualitatea (Caragiale şi kitsch-ul)

Fără pretenţii de teoretician şi critic literar, Cristian Popescu este unul dintre puţinii scriitori nouăzecişti care reflectează asupra literaturii. Conştiinţa critică a Artei Popescu se resimte în tot volumul, însăşi concepţia lui este una meta-poetică, dar există şi „bucăţi“ explicit metatextuale, în înţelesul strict, de comentariu, dat de G. Genette1.

Una dintre acestea se intitulează Caragiale, Gică Petrescu şi frizerii şi debutează cu o afirmaţie aparent deconcertantă: „Caragiale, când se gândea la artă, se gândea la frizeri“2. În fapt, Cristian Popescu este fascinat de fenomenul kitsch-ului, mai ales în opera lui Caragiale, dar şi în general. Dovadă stau şi alte articole, publicate în Luceafărul, însă neincluse în Arta Popescu. Personajul frizer, Chir Năstase Ştirbu, din textul Un artist de I.L. Caragiale, reprezintă, prin „neînvinsa pornire către artele frumoase“, omul-kitsch. Bărbierul fusese corist la teatru în tinereţe, apoi învăţase, fără profesor, să cânte „cu ghitara, cu flautul, cu ţimbalul“. Scrie poezii „simboliste“ pline de galanterie, este autodidact, amator într-ale muzicii şi literaturii. Lipsit de educaţie estetică, el îşi creează un univers „artistic“ de bâlci, în care se regăsesc toate principiile kitsch-ului, formulate de Abraham Moles în Psihologia kitsch-ului: principiul inadecvării, principiul cumulării sau aglomerării, principiul perceperii sinestezice, principiul mediocrităţii, principiul confortului3. Deşi atemporal, Kitsch-ul4 este legat de avântul civilizaţiei burgheze, de comercializarea în serie a obiectelor estetice, de accesul la bunăstare şi consum. Moles îl defineşte ca „un stil, o epocă de dezvoltare şi, mai ales, o anumită atitudine. (…) kitsch-ul este mai curând un anumit tip de raport între om şi lucruri, decât un lucru anume, un adjectiv, mai curând decât un substantiv, el este, în mod cert, o modalitate estetică de relaţie cu mediul înconjurător“5. Kitsch-ul are conotaţii negative, iar „reabilitarea“ conceptului în istoria artelor se produce abia în anii ‘60, odată cu explozia Pop Art-ului, când se încearcă ştergerea graniţelor dintre cultura „înaltă“ şi popular culture. Din acest punct de vedere, Caragiale este aproape un vizionar, fiindcă el a intuit ceea ce Cristian Popescu numeşte „un soi de frumuseţe hilar-grotescă, fabulos-fantastică a kitschului“6.

Activitatea literară a lui Caragiale se desfăşoară în prima epocă de înflorire a kitsch-ului (1873-1912). Ştefan Cazimir, în I.L. Caragiale faţă cu kitschul, subliniază că „Opera scriitorului mai toată, nepierzând din vedere componenta ei publicistică, e un vast studiu dedicat fenomenului kitsch, cauzelor, formelor şi manifestărilor lui“7. „Moftul“ lui Caragiale (cuvânt venit din turcă, unde înseamnă „gratuit“, „ieftin“) ar fi echivalentul kitsch-ului, căci termenul încă nu pătrunsese la noi. Interesant este faptul că autorul studiului nu insistă deloc asupra textului Un artist. Oare pentru că Nenea Iancu, în chip de personaj, ia parte la spectacolul kitsch al frizerului? Este acesta un gest care arată o atitudine ambivalentă, de satirizare, dar şi de empatie. Conform lui Moles, kitsch-ul este amuzant, contagios, o „artă a fericirii“. Arta lui Caragiale metabolizează kitsch-ul. Aici se află „reţeta“ sa secretă: ochiul critic rămâne uman. Auctorialitatea caragialescă nu este una veterotestamentară, ci una implicată şi înţelegătoare. Caragiale scrie o literatură a socializării, pe măsura omului (aşa cum este şi kitsch-ul), însă depăşeşte mediocritatea prin distanţarea ironică şi umoristică. Cristian Popescu crede că între diletant şi artist există o diferenţă calitativ-estetică, totuşi, preocupările artistice sunt, în orice caz, extravagante. De unde şi „toleranţa“ participativă a naratorului faţă de manifestarea burlescă a bărbierului: „Marea artă a lui Caragiale este contratimpul artei de mahala. Caragiale chiar reuşeşte să facă o pictură genială din fire de păr de toate nuanţele ţesute între ele. Un fel de Van Gogh sau de Utrillo ţesut din firele de păr ale clienţilor săi de Mare-artist-frizer din mahalaua Ploieştilor. Caragiale-scriitorul privit de Caragiale-omul pare a fi un fel de bărbier care, din când în când, mai citeşte, aşa, mai scrie câte-o carte – cum ar asculta păsăruicile din colivii, cum ar învârti la minavetă. (Colivia fiind o bibliotecă plină de canari îmbrăcaţi în pene de lux)“8.

Autorul Artei Popescu nu mărturiseşte că l-ar fi citit pe Abraham Moles, dar l-a citit sigur pe Gavril Máté, care a publicat un studiu despre Universul kitschului9. Câtă vreme se vorbeşte despre un om-kitsch, Cristian Popescu este de părere că „problema kitsch-ului nu este «o problemă de estetic㻓10. Mai mult decât atât, din perspectiva condiţiei umane (omul fiind condamnat la muncă, procreaţie, singurătate, moarte), estetica devine o futilitate, iar viaţa (cu momentele sale cardinale: naşterea, nunta şi moartea) – o operă kitsch. În aceste condiţii, cea care ajunge în prim-planul atenţiei poetului este problema fericirii, fie ea şi generată de produsele estetic pervertite ale kitsch-ului. Prin această lentilă priveşte şi textul lui Caragiale: „Peste întreaga bucată Un artist pluteşte (implicit) întrebarea: «Nu cumva amatorul, producătorul de kitsch, e mai fericit cu produsele sale artistice decât mine, Nenea Iancu, artist profesionist, cu-ale mele?»“11. De aceea, taxează drept „neinspirată“ analiza pe care o face Ştefan Cazimir fenomenului kitsch în opera lui Caragiale. Iar în episodul al doilea al articolului despre kitsch şi fericire, Cristian Popescu îşi deconspiră „păcatul“ de a se fi simţit extrem de fericit văzând „bâlciul mioritic“ al Bârladului12. Şi confirmând, astfel, „totalitarismul“ blând şi insinuant, permanenţa şi ominiprezenţa kitsch-ului despre care vorbea Moles: „kitsch-ul există în străfundul fiecăruia dintre noi“13, indiferent de gradul de instrucţie sau de bagajul cultural.

Cristian Popescu este convins de validitatea propoziţiei biblice „Fericiţi cei săraci cu duhul!“. Existenţa de după pierderea Raiului reprezintă oricum „viaţa-surogat“. Dar „cel sărac cu duhul se întoarce de câteva ori pe săptămână în Serai“, fiindcă „«infirmităţilor» lui i-ajung proteza unei carpete ţipător colorate, atârnată deasupra patului“14. Omului simplu, prostului îi ajunge kitsch-ul pentru a fi fericit. Intelectualul, omul de cultură are nevoie de „proteze“ spirituale sofisticate pentru a suplini absenţa stării primordiale paradisiace. Însă, dacă ambianţa domestic-familială, acea Gemütlichkeit, este considerată kitsch de către cercetătorii fenomenului, de ce n-ar fi şi nostalgia placentară la fel? Şi plusează, imaginându-şi pântecele matern ca o încăpere decorată kitsch: „Şi-mi imaginez, pe dinăuntru, burta mamei împodobită cu ciucuri croşetaţi, garnisită cu mileuri, împopoţonată cu poze decupate de pe cutii de bomboane şi retuşate color. Ce bine ar fi dacă aş regăsi în orişicare cameră intra-, supra- şi meta-fizică din acea primă încăpere. Mircea Eliade povesteşte că a fost cuprins de «sentimentul» raiului intrând în camera mamei sale, de obicei închisă şi arhiplină cu bibelouri (bineînţeles: kitsch)“. Toată această viziune poetic-grotescă, un fel de reducere la absurd, are ca miză o concluzie radicală: „Kitschul: ori e-n toate, ori – pur şi simplu – nu e.“15.

Într-un alt articol, „Şî iarăş (încă o dată) asupra CHICIULUI“, scris în limbaj ludic-ironic, polemizează cu Andrei Pleşu care, în Prostul gust şi problema „artei accesibile“ (text inclus în volumul Ochiul şi lucrurile, Editura Meridiane, Bucureşti, 1986), decretase că orice artă accesibilă este un kitsch. Cristian Popescu vine cu exemplul artei pop serializate, despre care scrisese Eco („spuse ista că un singur chici – chici iaste şi chici rămâne. Da’ – cică – o sută de chiciuri: ie Artă dăja. Aoliooo!!! …Ce să-i mai zici? Îi zici tăntălău şi basta!“16) şi al artei produse de copii, în joacă, al cărei prim atribut este accesibilitatea. Numai că ar fi complet absurd să se spună că ar exista copil-kitsch.