Poezia lui Robert Şerban mizează pe forţa imaginilor şi a senzaţiilor, pe decupajul cotidian cu valoare simbolică şi pe simplitatea expresiei. Cel de-al cincilea volum de poezie, Puţin sub linie, nu schimbă paradigma poetică în care scriitorul timişorean s-a consacrat şi nu abandonează nici temele obsedante. Doar accentele sunt diferit distribuite.

Poemul Un pod vorbeşte despre fuga de „cuvintele mari”, sugerând o artă poetică minimalistă, a „cuvintelor mici”, a limbajului vieţii celei de toate zilele. În fapt, dincolo de stilul fără podoabe, de sintaxa clasică, fără meandre asianice, de narativitatea secvenţelor scurte, Puţin sub linie este o carte a „scormonirii” în carnea lucrurilor mărunte (adesea sâcâitoare) şi a elogiului „bucuriilor simple” (cu sintagma lui Noica), întotdeauna vitale. Ambiguitatea titlului poate trimite, cum scrie Simona Sora pe coperta a IV-a, la o poetică a „texturilor realităţii care se află imediat sub suprafaţă”. Robert Şerban nu măsoară distanţa de la cer (ori de la steaua...) la pământ, ci cartografiază spaţiul apropiat, al propriei biografii. Scoate poezie din cronotopul domestic (Cinema la mine-acasă, genericul volumului din 2006, era cât se poate de potrivit), familial, în care devin „vedete” copiii săi, copilărindu-se adesea el însuşi (referinţele care vin imediat în minte fiind Arghezi sau, din actualitatea noastră, Radu Vancu, însă asemănarea ţine numai de topos-ul copilăriei sau al familiei, nu şi de stilistică) ori „povestind”, cu irizări nostalgice, amintiri din copilărie (Dar de la mama, Faţa brodată a unei perne). Poemele paternităţii surprind fie jocurile şi pasiunile Crinei, fetiţa sa (Pomul din mijlocul curţii, Bărcuţe de hârtie, Înfometaţi, precauţi), fie dragostea uriaşă (uneori neliniştită sau explozivă) a tatălui faţă de copii (O inimă, Fiul meu, fiul tatălui meu, Prăjituri, Hemoragie, Ce se poate şi ce nu, Fraţii între ei, Când nu mai ştii ce să faci). Tonalitatea este gravă, evanghelică în Ce se poate şi ce nu: „dacă aş vrea/ aş putea trece prin perete/ ştiu prea bine că dragostea poate şi asta/ dar copiii mei s-ar speria/ şi li s-ar face frică de un astfel de tată// dacă aş vrea/ i-aş putea aduce pe ei aici doar întinzând mâna/ ştiu că dragostea poate şi asta/ însă copiii ar crede că doar din ochii unui tată slab/ şiroiesc astfel lacrimile”. În Când nu mai ştii ce să faci, tatăl se uită la o emisiune despre cum să-ţi creşti copiii, iar seriozitatea basculează în umor: „mă pun în locul copiilor mei/ iau telecomanda/ şi mut pe Disney Channel”.

În esenţă, Robert Şerban scrie poeme de dragoste (de viaţă sau pentru copii, părinţi, bunici, prieteni, iubită) sau despre dragoste. Iar dragostea pare explicată pe înţelesul copiilor, prin exemplificări sau plasticizări, fără pompoşenie ori abisalităţi generatoare de mitologii erotice literare. Dragostea este ceva simplu şi profund, numai oamenii mari o complică, ar zice Micul Prinţ, postură în care se regăseşte şi poetul, închizând „pleoapa nepurpurie” (Ochi purpuriu), pentru a „vedea” cu inima. Iată, de pildă, cum se defineşte dragostea în Balerina: „dragostea e şi atunci când găseşti balerina de porţelan/ primită de la părinţi/ cu mâinile rupte/ i le pui la loc cu două picături de lipici special/ dar după aceea n-o mai ascunzi înapoi în dulap/ ci o aşezi/ fie şi pentru câteva ore/ deasupra televizorului din dormitor”. În Dragostea, cuţitul şi pâinea, definirea dragostei capătă un aer aforistic-sapienţial, chiar dacă se păstrează concreteţea imaginilor: „dragostea e un pachet de unt/ din care ca să iei/ şi să întinzi pe unii şi pe alţii/ ca pe nişte pâini/ moi albe pufoase proaspete/ îţi trebuie un cuţit/ fără vârf”. Din acest punct de vedere, Puţin sub linie reprezintă un abecedar de iniţiere poetică în sentimentul dragostei. Dumnezeu însuşi, pentru a putea fi iubit, este „îmblânzit”, „fotografiat”, umanizat, distribuit pe reţelele de socializare (Fotografie norocoasă). Floarea acestui Mic Prinţ în rol de tată este o portocală, în care se află toată „frumuseţea lumii”, dar şi toată efemeritatea ei. Muşti din ea cu sete, o consumi (O nouă viaţă). Consemnarea poetică poate însă imortaliza fulguraţiile, clipele de graţie ale vieţii. Şi acest lucru îl realizează Robert Şerban în Puţin sub linie.

Moartea, tema principală a volumului precedent (Moartea parafină), este prezentă aici doar la nivel subcutanat, ascunsă sub linia fremătătoare, senzitivă a viului. Când apare explicit într-un poem, frica de moarte se majusculează, iar poziţia placentară devine „blindajul” poetului: „a venit şi cea mai bună prietenă a mea/ Frica de Moarte/ n-am cu ce să o servesc/ dar încerc să-mi ating genunchii cu buzele/ ca să vadă că n-am uitat de mine/ şi că mă iubesc/ aşa cum scrie la carte” (Blindaj).

Nu este la îndemâna oricui să scrie firesc, limpede şi percutant, fără emfază liricoidă (şi neguroasă), despre temele majore ale condiţiei umane, întoarse şi pe faţă şi pe dos de peste două mii de ani: dragostea şi moartea. Per ansamblu, Robert Şerban reuşeşte. Un critic literar astuţios poate găsi în acest volum şi versuri mai slabe ori cogitaţii frizând banalul. Puţin sub linie rămâne însă o carte frumoasă.