Chiar şi cel mai bun poet lasă în urma lui doar şase (sau poate opt) poeme desăvârşite, „concentrate în sine, luminând dinăuntrul lor, pline de o lungă fascinaţie“: „aşadar, pentru aceste şase poeme cei treizeci până la cincizeci de ani de asceză, suferinţă şi luptă“. Afirmaţia, deconcertantă pentru orice egolatru (fie el creator ori numai versificator), îi aparţine lui Gottfried Benn şi este reprodusă pe coperta a patra a cvasi-antologiei Arta războiului (poeme vechi & noi) de Romulus Bucur. Din acest paratext citaţional rezultă şi primul sens al titlului: arta poetică este o artă a „războiului“ poetului cu sine însuşi pentru cucerirea poeziei.

Optzecistul Romulus Bucur a debutat în volumul colectiv Cinci (Editura Litera, 1982), iar individual în 1984, cu Greutatea cernelii pe hârtie (Editura Albatros). Radu G. Ţeposu, în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, îl încadrează la „Sentimentalii rafinaţi“, găsind drept note caracteristice ale poeziei sale „reflecţia lucidă, aproape cinică“, ironia, „tensiunile subterane“, „tandreţea tonului“, inteligenţa artistică. Ion Bogdan Lefter, în Flashback 1985: Începuturile „noii poezii“, îl situează în direcţia realist-prozaizantă a optzecismului, însă clasificarea tipologică de retortă se va îmbogăţi apoi cu detalii care îl diferenţiază de colegii din aceeaşi ramură, adică de poezia volubilă, expansivă, efervescentă a unor Mircea Cărtărescu, Florin Iaru sau Traian T. Coşovei: „reflecţia generală, de moralist“, „melancolie şi ironie tristă“, „poet al sugestiei şi al tainei“. Poate pentru că Romulus Bucur este şi admirator al unui poet modernist ca Wallace Stevens, chiar dacă versurile sale amintesc, după cum s-a observat, îndeosebi de „simplitatea poeziei imagiştilor şi mai ales a lui cummings“ ori de personismul lui Frank O’Hara. Nu-i vorbă, Romulus Bucur îşi exersează condeiul şi în poetica minimalismului autobiografic, şi în reciclarea parodică, în cel mai pur stil postmodernist, a unor elemente de popular culture, în şarjă şi în jocuri intertextuale (calambururi livreşti, umor etimologic), atât de frecvente în poezia nucleului hard al lunediştilor.

Arta războiului selectează însă din creaţia lui Romulus Bucur poemele nu doar ale rezistenţei existenţial-poetice a autorului, ci, totodată, şi pe cele ale rezistenţei valorice. Este, în ambele sensuri, un volum de rezistenţă (stoică) în faţa morţii, atât fizice, cât şi simbolice. Lupta se dă pe frontul memoriei, cu armele discrete, dar subversive, ale poeziei. O luptă împotriva „barbariei“ anti-umaniste (un intertext ovidian sintetizează poziţia „exilului“ simbolic al poetului: «Şi geţii râd ca proştii de graiul meu latin.»), o luptă împotriva uitării. Poetul reînviază „cohorta“ colegilor de generaţie, a prietenilor săi optzecişti, aproape toţi trecuţi în lumea de dincolo, pomeniţi fie în dedicaţii, fie în versuri (Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu, Caius Dobrescu, Mariana Marin, Ion Stratan, Gheorghe Crăciun, Alexandru Muşina, Traian T. Coşovei, Andrei Bodiu). Prima secţiune, introductivă, debutează cu un memento mori, evocând o întâlnire nocturnă cu Cerberul, o călătorie pe luntrea lui Charon, în schema intertextuală a meditaţiei romantice: Adio. La Axiopolis. Aşa începe imersiunea în trecut. Amintirile se dovedesc lipsite de glorie (un titlu ca fortăreaţa bastiani este, el singur, semnificativ), iar secvenţe ale derizoriului cotidian interferează cu referinţe livreşti, limbajul colocvial, cu inserturi citaţionale, (auto)ironia, cu melancolia. Imagini din adolescenţă (tornatore-iene, aş zice, datorită prezenţei cinematografului), scene cazone, de armată (din vremea comunismului batjocoritor la adresa condiţiei umane), domestice (spălatul vaselor, de pildă), indispoziţii de toate zilele sunt învăluite în aburul insidios al neliniştilor, al pesimismului legat de noile promoţii de tineri („un brad de frig îţi creşte-n trup“), al suferinţei înăbuşite, ghicite în notaţia seacă a semnelor funebre: o gaură neagră în calendar în locul unei zile de naştere, o tăbliţă cu un nume pe o sală de curs, o poză cu o panglică neagră în facultate. Uneori, poemele sfârşesc într-o reflecţie amară: „la urma urmei suntem norocoşi dacă ajungem tăbliţe pe uşa unei săli de curs“. Conştiinţa artistică, un fel de cerber al scriitorului (post)modern), se exhibă cu naturaleţe: „(…) preocupat/ de un final de efect):// trăgându-ţi la edec trecutul/ cu o frânghie de gumă…“. De altfel, una dintre secţiuni cuprinde mai multe arte poetice. Sunt aici câteva întrupări şi „definiţii“ ale poeziei, ca artă a concentrării (de tip haiku), a imaginilor şi a detaliilor realiste, a palimpsestului, a evanescentului („poezia e ceva despre lucrurile trecătoare“), a gratuităţii ludice, dar şi a supravieţuirii în singurătate („tinichea legată de coada speranţei“), a bucuriei de a exista, a unei seninătăţi paradoxale, sapienţiale. „viaţa o durere care trece“ este ultimul vers din post-scriptum, partea care încheie volumul.

Centrul de forţă al Artei războiului îl reprezintă secţiunea omonimă, un poem în mai multe cânturi, construit epopeic, dar păstrând principiul contrapunctului, prin retorica desolemnizării ironice. Poetul se inserează ca personaj(-narator) într-un scenariu antic belicos (ceva asemănător, dar mai precis localizat, a făcut şi Bogdan-Alexandru Stănescu în anaBASis), în care apar, palimpsestic, amănunte ori sugestii autoreferenţiale. Legiunea romană, eteroclită, aflată în expediţie de cucerire, se războieşte cu barbarii, dar „cântecul de marş al barbarilor“ din cohorta poetului („nici roman nici barbar“) este celebra piesă a lui Led Zeppelin, OVER THE HILLS AND FAR AWAY. Ei sunt „ultimul avanpost al civilizaţiei“, iar armele luptătorului, „posibil centurion“, se metamorfozează în instrumente de scris: „rânduri scrise de o mână/ ce ţine stilusul/ ca pe o sabie/ şi tabula ca pe un scut“. Există, de fapt, o mare încredere în puterea literaturii, fiindcă citim într-un vers: „cuvinte ultima linea rerum de-acela nu vor trece“. Finalul este însă al unei acceptări orgolioase a marginalităţii, departe de defilarea triumfalistă a „eroilor“ imperiali: „te-ai hotărât: nu vrei/ să fii un bătrân cerşind importanţă/ cu poveştile în care apare ca personaj principal/ (sau secundar tot aia)/ eşti un barbar recrutat la marginea imperiului suspect/ prin definiţie/ numele oricum n-o să înşele pe nimeni/ tovarăşii – căzuţi în lupte şi pentru ei (şi restul lumii de altfel)/ nu contează dacă în mari bătălii/ sau în mărunte hărţuieli/ de frontieră cineva le-a luat locul umăr lângă umăr/ cu tine/ o să cazi şi tu/ sau o să mori de bătrâneţe în vreo colonie fără cimitir“. Se întrevede, astfel, o întoarcere spre sine, în care visul înşelător „că şezi la capătul/ istoriei cu picioarele atârnând/ în abis“ se răstoarnă în constatarea lucidă a continuităţii istoriei. Apar soldaţi noi, falanga optzecistă va fi înlocuită de altele şi aşa mai departe. Romulus Bucur (STOICUS), unul dintre „legionarii“ imperiului contemporan al Literelor, îi consemnează însă trecerea, îi transcrie poetic legenda. Un fel de inscripţie în basorelief, de genul: „şi noi am luptat aici“. Dar şi un pandant, peste vremuri, la Budila-Express, al prietenului Alexandru Muşina.

Arta războiului rămâne o carte testamentară, indiferent de ce va mai scrie Romulus Bucur de acum încolo. Ea este, totodată, şi un volum-omagiu, un volum al încrederii în prietenie şi în poezie. Romulus Bucur nu este un „personaj secundar“ al optzecismului, dimpotrivă. Străin însă de barbaria dezlănţuită a lumii de azi, poetul acesta pare desprins dintr-o belle époque a umanismului şi a armelor livreşti, cu bătaie lungă în timp.