Se întâmplă, deseori, ca după un debut eclatant să urmeze un pas în gol pe scara creativităţii. De aceea, pentru un scriitor, a doua carte reprezintă o probă de foc. Medeea Iancu o trece cu bine, deşi îmi pare că primul volum, Divina tragedie (Editura Brumar, 2011), rămâne, totuşi, superior celui de-al doilea, prin variaţiile vocii sau prin metoda contrapunctului.

În Cântarea care a biruit toate cântările, poeta se instalează într-o formulă lirică solemnă, ceremonioasă, neomodernistă în esenţă, în care doar ritmul alternează de la enunţul scurt, sacadat, fracturat de ingambament, la versul-verset de sorginte biblică (de altfel, chiar titlul trimite la Cântarea Cântărilor). Mai mult decât în Divina tragedie, abundă repetiţiile muzicale (anaforice sau nu), tonalitatea psalmică, litaniile, „mantrele“ cu efect magic-exorcizant, căci se păstrează şi aici tema bolii şi a dragostei (mistice): „ÎN GOANĂ pe şerpi am/ Călcat.// Gândul meu este un strugure./ Pentru tine aş fi căpăstrul unui cal în zori./ Pentru tine aş fi oglinda unui ulcior./ Pentru tine pielea mea este arsă./ Pentru tine degetele mele fac o harpă.// Pentru tine sunt toată noaptea,/ Noapte –// Depărtarea este un spin./ Casa mea fără tine este o grădină de spini./ Pielea mea fără tine este o turmă pierdută./ Privirea mea este un crin din vâlcele./ Frunzele ticăie:// Nu/ Să fiu mângâiat, cât să mângâi,/ Nu/ Să fiu mângâiat, cât să mângâi,// Păsări rana-mi duc/ Puilor/ Hrană.// Nu/ Să mângâi, cât să fiu/ Mângâiat, nu// Să mângâi, cât să fiu/ Mângâiat –// Mâna mea te priveşte,/ Mâna mea te/ Priveşte,// Vocea mea este o vie în ruină.// Sunt eu o/ Mie de ciocârlii ucise,/ Sunt eu o mie de ciocârlii// Ucise.“. Supralicitarea procedeului muzical poate deveni, fireşte, şi o sursă de monotonie. Dar Medeea Iancu mizează, deopotrivă, pe o avalanşă plasticizantă. Totuşi, într-un asemenea exces metaforic este imposibil să nu dai şi rateuri (metafore prea stridente ori, dimpotrivă, cu aer comun). Destul de multe imagini sunt însă percutante, ca nişte proiectile aruncate în calea cititorului, care străbate tensionat volumul: „Dimineața aceasta mă poartă ca-ntr-un coșciug“. Nu este, deci, de mirare că această Cântare care a biruit toate cântările l-a impresionat pe Nicolae Manolescu (v. România literară, nr. 6/ 2016), întrucât Medeea Iancu are nu doar boala în sânge, ci şi poezia (înţeleasă ca transfigurare calofilă a realului). În demersul ei poetic de a redefini lucrurile, criticul identifică şi unele ecouri din lirica barbiană (lapidaritatea şi obscuritatea). Aş adăuga obsesia nichitastănesciană a cuvântului („Un copac tăiat sunt cuvintele mele“, „O crăpătură-n stâncă sunt cuvintele mele“) şi dorinţa de reîntemeiere orfică a lumii: „– NU/ Sunt graiuri, nici/ Cuvinte –/ Mâinile mele au făcut o harpă./ Degetele mele sălcii plângătoare/ Erau:// Acesta/ O limbă pe care nu o înţelegea a/ Cântat“. Mâna care scrie (cum suna genericul unei cărţi de poietică a Irinei Mavrodin) se transformă în mâna care cântă. Fiinţa însăşi devine instrument muzical, medium al muzicii divine: „Peste cele înalte eram: o/ Harpă ce coarda tu îi mişti“.

Ca o preoteasă din alte vremuri, Medeea Iancu scrie o poezie incantatorie, menită să îmblânzească spaimele, să adoarmă durerile (trupului), să recreeze universul prin puterea misterioasă a cuvântului. Precum a făcut şi Dumnezeu în illo tempore. Superbia de tip romantic nu poate fi trecută cu vederea: „TREBUIE SĂ CREZI./ Apa va fi dulce, soarele va împărţi oglinzile,/ Pământul va creşte florile lunii, niciodată uscate./ Apa va fi mai dulce, trupul ridicat/ Pe braţe va fi dus:/ Trebuie să crezi,/ Curajul nu te va părăsi, frunzele nu îţi vor lega mâinile./ Mai strălucitoare ca toate pietrele preţioase, eu/ Te aud.// Cuvintele mele rămân treze./ Cuvintele mele dau culoare păsărilor./ Cuvintele mele în somn ascultă, laolaltă cu îngerii:/ Ceea ce străluceşte în cer când bătrânii apa o scot din fântână,/ Nu sunt rubine./ Ceea ce străluceşte pe chip când mâna mamei strânge o/ Portocală, nu fură nimeni.// Căci mai strălucitor sub soare eşti tu./ Dimineaţa doar palma curăţă urmele de somn/ Ale îngerilor. Doar mâna mângâind crede şi/ Cuvintele niciodată spuse, niciodată înţelese nu/ Se rătăcesc ca inelele./ Nu se rătăcesc în iarba ridicată/ peste casă,// Mai strălucitoare ca toate pietrele/ Preţioase, te aud“.

***

Ioana Geacăr a publicat iniţial sub pseudonimul Ioana Dana Nicolae, fugind, probabil, de numele lui George (Geacăr). Este profesoară de scriere creativă la Palatul Copiilor din Târgovişte şi autoare a mai multor volume de versuri, a două cărţi pentru copii şi a unui eseu critic despre proza lui Mircea Nedelciu.

Titlul cărţii de poezie apărute în 2015, Recviem pentru nuca verde, m-a dus cu gândul la poemul Cântec de nucă verde al lui Geo Dumitrescu. Nimic însă din discursivitatea dezinvoltă a acestuia nu se regăseşte în versurile Ioanei Geacăr. Ea scrie o poezie discretă, de notaţie, o poezie a „emoţiilor în ghips“ şi a „privirii“ care înregistrează existentul precum o cameră de luat vederi (aşa cum se întâmpla, de pildă, în „Noul Roman Francez“). Poetica vizuală explicită aminteşte şi de tehnica vitraliului sau de sfumato. Dar imaginile sunt, în general, limpezi, realist-cotidiene (rareori „aparatul“ de filmat se orientează spre interior, spre regimul nocturn al imaginarului, spre „peisaje“ coşmareşti). Într-un loc, poeta mărturiseşte că încearcă „să nu iasă din cadru“. Scurte comentarii sau interpretări asupra realului trădează vocea din off, prezenţa observatorului, a unei subiectivităţi poetice. Alteori, această prezenţă transpare tot prin folosirea verbelor videndi, cea care vede este, la rândul ei, văzută: „două fetiţe au aşezat în faţa porţilor o pătură de hârtie/ şi îşi întind jucăriile/ care va fi vânzătoarea/ şi care va cumpăra/ decupează găuri în cartonul de sub ele/ apoi îl scot şi privesc spre noi prin fiecare rotocol/ papucii roz de plastic aşteaptă cuminţi unul pe faţă altul întors/ surorile mai mari au ieşit din grup/ s-au împrăştiat pe trotuar/ gălăgioase în fustele scurte cu umerii goi spatele drept părul strâns/ pe cine vor prinde captiv între pleoape“ (e sărbătoare). Neliniştile şi temerile nu sunt exprimate direct, se lasă ghicite din transcrierea unor dialoguri, din citirea în ziar a rubricii de „mica publicitate“, din preocuparea pentru aspectul estetic al corpurilor lipsite de viaţă (dar tu ce faci?, 08.04.55, despre sinucidere). Se întrevăd, astfel, gânduri legate de boală, moarte, sinucidere, dar „zgomotul cel mare e înăuntru“ (nu fi trist sunt de partea ta). În afară, vederea devine viziune a desprinderii sufletului de trup: „intru în pat şi iar încerc cea mai/ confortabilă poziţie/ în care să mor/ mă studiez de deasupra cu/ toate liniile pleoştite de gravitaţie/ din profil ca la poliţie/ de sus şi mai de sus/ plămânii mei sunt un fluture fosforescent/ trebuie doar să trag rapid de vertebre/ să iasă“ (pa pa!).

Numai tematic se poate justifica titlul muzical al volumului. Procedeele sunt din altă sferă, iar tonul neutru, lipsit de patetism nu rezonează cu recviemul. Suferinţa se subînţelege din secvenţele care aduc în prim-plan imaginea culegătoarei de imagini: „mă umplu de imagini/ duc cu mine tot/ ce agăţ cu privirea“ (carusel). Este aici un soi de mise en abyme filmografică, în care operatorul şi regizorul întorc camera asupra lor, precum în zoom plus sau minus, un sugestiv poem despre teribila singurătate. Poeta se joacă singură, se „copilăreşte“, iar focalizarea pe detalii generează un efect de halucinaţie: „mă aşez lângă telefon/ îmi dau seama că/ nu mai am pe cine să sun/ nu ştiu de când desenez în praful de pe măsuţă/ o corabie cercuri spirale păsări în/ formă de 3 suflu şi corabia se izbeşte de perete/ spiralele cercurile păsările sclipesc şi se rotesc/ mult timp în sus/ gata/ a trecut/ deschid dulapul din el se revarsă stelele luna şi soarele cerul cu nori/ din ce în ce mai aproape de pământ lanuri de in rapiţă şi maci/ drumul spre oraş fumul de la oţelărie cu furnale cu tot micro doişpe/ şi zeul lui care-şi scutură papucii întruna blocuri multe cenuşii şi al/ nostru/ unde curge toată scara în sus până la etajul 2/ şi camera cu canapea fotoliu bibliotecă şi o tonă de praf/ din nou pe măsuţa telefonului/ pe pielea mea din fiecare por câte un om/ îmi face semne disperate şi se-neacă/ ţi-e bine?“. Recviem pentru nuca verde se încheie în aceeaşi notă de candoare (simbolic-optimistă): „ioana desenează raze la sfârşitul caietului de poezii“.