Andreea Răsuceanu a debutat cu Cele două Mântulese (2009), un studiu de istorie urbanistică, însă pluriperspectivat metodologic. Din monografia străzii Mântuleasa, deopotrivă acribioasă documentar şi seducătoare stilistic, nu lipseau oglinzile mitizante ale prozei lui Mircea Eliade. De aceea, cartografierea Bucureştiului lui Mircea Eliade (2013) a venit ca o continuare firească a preocupărilor tinerei cercetătoare. Grila de lectură, în fapt, tot una interdisciplinară, avea ca metodă asumată geografia literară.

În spaţiul cultural românesc, geografia literară se leagă de numele criticului şi istoricului literar Cornel Ungureanu. Acesta foloseşte însă conceptul într-un înţeles mai restrâns, de „identitate regională a literaturii“. În Introducerea teoretică a cărţii sale despre Bucureştiul lui Eliade, Andreea Răsuceanu expunea sintetic principalele direcţii de cercetare ale geografiei literare, care tentează, de câteva decenii, la statutul de „disciplină“ autonomă, dar, fireşte, pe baze metodologice hibride. Erau amintite, în acest sens, contribuţiile lui Franco Moretti (autor al unui Atlas of the European Novel, 1800-1900), ale lui Michel Collot (iniţiatorul unui program de cercetare la Universitatea Sorbonne Nouvelle – Paris 3, „Vers une géographie littéraire?“), ale lui Bertrand Westphal (cercetător la Universitatea din Limoges, inventatorul conceptului de geocritică), ale lui Kenneth White (fondatorul unui Institut de geopoetică), ale Institutului de Cartografie din Zürich (unde se afla în desfăşurare proiectul A Literary Atlas of Europe, coordonat de Barbara Piatti) ş.a. În Bucureştiul literar, tot în Introducere, autoarea prezintă succint volumul lui Michel Collot, Pour une géographie littéraire (2014), care clasifică demersurile de analiză a spaţiului în trei tipuri complementare: geografice, geocritice şi geopoetice. În interiorul lor se vehiculează concepte precum topografie (J. Hillis Miller), geografie senzorială, peisaj interior, peisaj sinestezic, memorie olfactivă, soundscape (principiile de lucru ale lui Westphal se bazează pe multifocalizare, polisenzorialitate, viziune stratigrafică a spaţiului), climat, atmosferă (v. studiile filosofico-antropologice ale lui Pierre Sansot despre „afecţiunea peisajeră“), psihogeografie (care, după J.-M. Besse, priveşte „ambianţa urbană, zonele de climat psihic şi senzaţiile provocate de organizarea spaţiilor intraurbane“), naratologie a spaţiului (formele textualităţii spaţiale propuse de M.-L. Ryan: ramele spaţiale, cadrul, spaţiul povestirii, lumea narativă, universul narativ).

Dincolo de toată această terminologie specifică, pe care Andreea Răsuceanu o utilizează cu supleţe în interpretarea textelor, o astfel de cercetare geocentrică urmăreşte raportul dintre geografia reală şi reprezentările ei literare, modul în care peisajul dintr-o scriere literară influenţează sau corespunde cu evoluţia personajelor, relaţia dintre construcţia narativă şi reperele spaţiale şi, nu în ultimul rând, felul în care literatura modifică percepţia cititorilor asupra locurilor: „Imaginea poetică a oraşului, s-a observat, este cea care rămâne imprimată mai adânc în conştiinţa umană decât istoria sa concretă. Cu alte cuvinte, literatura este capabilă să producă imagini ale oraşelor dintr-o epocă sau alta (şi chiar să constituie adevărate mituri urbane) pe care cititorul să le asimileze ca fiind cele adevărate“. De fapt, literatura are un rol major în crearea imaginilor noastre despre lume, în general, şi în înrădăcinarea acestora în mentalul colectiv. Mărturie stă şi faptul că regimurile totalitare s-au temut întotdeauna de puterea literaturii, încercând s-o controleze/ deturneze prin cenzură şi instrumentalizare propagandistică.

Bucureştiul literar analizează imaginile Capitalei în proza a şase scriitori români contemporani, pentru care „toposul urban e unul privilegiat, mai mult decât simplu cadru al acţiunii, uneori aproape un personaj“. Cercetătoarea realizează şi o tipologie a acestor imagini, în funcţie de contactul nemijlocit (al experienţei directe) sau mediat (livresc) al autorilor cu oraşul, distingând între „Bucureştiul trăit“ şi „Bucureştiul reconstituit“. (În paranteză fie spus, delimitarea aceasta contribuie la organizarea eseurilor din volum, altfel, graniţele între cele două tipuri sunt fluide, simţurile umane fiind întotdeauna modelate cultural, iar percepţia, deformată de imaginaţie.) În prima categorie intră Mircea Cărtărescu (Orbitor; Solenoid), Gabriela Adameşteanu (O plimbare scurtă după orele de serviciu; Gara de Est, Provizorat; Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă; Drumul egal al fiecărei zile), Stelian Tănase (Maestro. O melodramă; Corpuri de iluminat) şi, parţial, Simona Sora (Hotel Universal); în a doua îi găsim pe Filip Florian (Zilele regelui), Ioana Pârvulescu (Viaţa începe vineri; Viitorul începe luni) şi Simona Sora (tot Hotel Universal). Nu ştiu de ce Andreea Răsuceanu a ignorat-o pe Doina Ruşti, o scriitoare care face parte din grupul fascinaţilor şi al fascinatorilor de Bucureşti, prin Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti şi prin Manuscrisul fanariot, cărţi care ar fi prilejuit o întâlnire inclusiv cu Bucureştiul secolului al XVIII-lea.

Eseurile din acest volum ne arată cum se reflectă Bucureştiul, realist-naturalist sau anamorfotic-fantastic, în oglinda subiectivităţii fiecărui scriitor, răspunzând, în acelaşi timp, nevoilor compoziţional-artistice ale diverselor proiecte prozastice. Bucureştiul lui Mircea Cărtărescu este un „oraş fabulos“, arhetipal, un „labirint de semne“, un „oraş-corp, antropomorfizat, alter-ego al personajului-narator“, „o «Zonă» pynchoniană cu prelungiri în metafizic“; al Gabrielei Adameşteanu este unul realist, „martor mut al Istoriei“, depozitar al memoriei, iar cadrul devine cutie de rezonanţă pentru dinamica sufletească a personajelor; la Stelian Tănase, cu excepţia unor spaţii „îndrăgostite“, ca gubernia Mătăsari, Bucureştiul tranziţiei este unul „de vomă şi fiere“; Bucureştiul Simonei Sora, prin axul său mitic, Hotelul Universal, este un oraş „palimpsestic“; la Filip Florian, Bukarest-ul privirii străinului se transformă treptat în Bucuresci, oraşul „îndrăgostit“; Bucureştiul Ioanei Pârvulescu este cel din La Belle Époque, aflat în plin proces de modernizare. Andreea Răsuceanu identifică edificiile simbolice (de pildă, Clădirea – Casa Scânteii în proza Gabrielei Adameşteanu; Casa Poporului – „un Turn Babel blestemat“, la Mircea Cărtărescu; Turnul Colţei, la Simona Sora şi Filip Florian), centrele de putere (economice, politice, culturale), punerile în abis fantastice („harta“ misterioasă de pe spatele Radei din Hotel Universal), reface traseul personajelor prin „hărţi“ senzoriale (sonore, olfactive), dar şi panoramice (perspectiva vol d’oiseau din Turnul Colţei) sau imagologice (prin dentistul german al lui Carol I sau bulgăroaica Rada), semnalează procedeele reconstituirii (mai ales descrierea minuţioasă, în Zilele regelui, naraţiunea precisă în detalii, în romanele „retrofuturiste“ ale Ioanei Pârvulescu). În fond, lectura Andreei Răsuceanu este una de tip semiotic, decodificatoare, elementele geografice, spaţiale, peisajere sunt tot atâtea semne prin care se poate decripta şi (re)interpreta nu doar imaginea unui oraş, ci o întreagă lume ficţională.

Bucureştiul literar mai conţine fotografii cu zone şi obiective urbanistice discutate în carte, precum şi interviuri cu cei şase scriitori. Se observă, astfel, că viziunea criticului corespunde în mare măsură cu cea a creatorilor de oraşe ficţionale. În plus, aflăm şi amănunte de laborator literar (de ce au ales Bucureştiul, cum s-au documentat, cât din oraşul real, concret a trecut în scrierile lor etc.). Transpar, uneori, previzibilele orgolii scriitoriceşti. Stelian Tănase, de exemplu, a vrut/ vrea „să instaleze Bucureştiul în literatură“. Cea universală, desigur. Există deja un Bucureşti literar în opera „clasicilor“, din păcate, ei sunt prea puţin sau deloc traduşi. Însă nu cred că era musai ca un Camil Petrescu să scrie „încă 10-12 romane la nivelul Patului lui Procust ca să… ca să aşeze Bucureştiul pe o hartă“ literară. În cazul marilor scriitori, criteriul cantităţii devine irelevant (v. Joyce sau, pe teren autohton, Mateiu Caragiale). În ce o priveşte pe comentatoarea acestui „catalog al formelor posibile“ (sintagmă a lui Italo Calvino) ale oraşului, valorizarea maximală se îndreaptă spre Mircea Cărtărescu, al cărui Bucureşti „inclasabil“„intră în galeria marilor oraşe ale literaturii postmoderne“ din proza unor Cortázar, Calvino, Auster, Pynchon ş.a.

Volumul Andreei Răsuceanu se înscrie, prin metoda geografiei literare, în trend-ul occidental al cercetării din domeniul umanioarelor, deşi el se află, cum observă şi Adriana Babeţi, pe coperta a IV-a, „la intersecţia mai multor câmpuri teoretice fertile (geocritică, teorie literară, antropologie culturală, filozofie, psihosociologie)“. De fapt, autoarea porneşte de la geocritică, folosind însă, ca în orice fel de interpretare, tot ce i se pare adecvat. Reuşita Bucureştiului literar ţine, până la urmă, de inteligenţa, cultura şi imaginaţia autoarei. O carte fermecătoare despre farmecele (dulci sau otrăvite ale) Bucureştiului real şi imaginar.