James Joyce este, azi, văzut drept unul dintre marii scriitori ai lumii, iar romanul său, Ulysses, publicat în 1922, o carte-icon a modernismului. Deşi reprezintă o lectură dificilă, sau poate tocmai de aceea, ea a ajuns şi o carte-cult a rafinaţilor într-ale literaturii. Dar nu numai atât. Din rafturile bibliotecii în care s-au adunat, de-a lungul timpului, numeroase tomuri critice, academice, dedicate operei lui Joyce, Ulysses a trecut, relativ repede, în pop culture, prin sărbătorile cunoscute sub numele de Bloomsday (16 iunie). O imagine simbolică a întâlnirii dintre modernismul elitist şi cultura de consum este identificată în fotografia actriţei Marilyn Monroe citind Ulysses. De la această „icoană“ hollywoodiană şi de la semnificaţiile ipostazei sale surprinzătoare pleacă şi Mircea Mihăieş, în volumul Ulysses, 732. Romanul romanului, pentru a răspunde la întrebarea: „de ce (mai) e citit Ulysses?“.

Înainte de a încerca să le explice altora, profesorul de literatură engleză şi americană vrea să-şi clarifice sieşi în ce constă forţa fascinatorie a acestui roman greu lizibil („Citirea lui Ulysses echivalează, şi azi, cu urcarea Golgotei“), de o complexitate bulversantă şi cu un destin neobişnuit. Deşi a scris-o în vreo trei ani, masiva monografie a lui Ulysses este rodul unor reflecţii şi lecturi de peste patruzeci de ani, după cum mărturiseşte Mihăieş într-un interviu („Ulysses: 732 de feluri de a-ţi privi în ochi neantul“ – Dialog cu Mircea Mihăieş de Robert Şerban, în România literară, nr. 39/ 2016). Acest pariu cu sine însuşi al autorului devine, inevitabil, şi unul al culturii române, o domniţă cochetă, veşnic primejduită, prea puţin dispusă la (auto)flagelări ziditoare, de tipul celei a Anei lui Manole. Absenţa vocaţiei monumentalului, a construcţiei trainice şi originale ne exclude, în genere, de la masa dezbaterilor internaţionale: „maturitatea unei culturi se măsoară prin ideile noi impuse cercetătorilor, prin sinteze impozante şi perspective originale. Ce ne lipseşte e benedictinismul, aplecarea încordată pe temele culturale şi existenţiale decisive. Asta am vrut eu să fac: să mă supun unui proces de învăţare, de submersie în pânza freatică a unei mari cărţi şi-a unei mari culturi. Îmi pare un drum obligatoriu. Iar apoi, după ce te vei fi impregnat de acel lichid amniotic, poţi încerca să înoţi, să baletezi, să pluteşti“ (din acelaşi interviu). Ulysses, 732. Romanul romanului este, fără îndoială, şi o operă de benedictin, laborioasă şi erudită, de dialog cu cei mai competenţi exegeţi ai lui Joyce, însă Mircea Mihăieş se dovedeşte şi aici, precum în toate cărţile sale, nu doar un profesionist, ci şi un hedonist al literaturii, care o contemplă cu ochi de îndrăgostit, capabil de proaspătă uimire şi incitat de misterele ei încă ascunse: „Ultimele decenii au fost o epocă a elogiilor nezăgăzuite, dar şi, din păcate, a prăbuşirii romanului sub zeci de mii de abordări tehniciste, de trefilări dictate de modele şi ideologii ale momentului: de la estropiatele structuralisme la terorismul studiilor de gen. Ele n-au adăugat nimic cunoaşterii lui Joyce, dar au avut totuşi un merit: după ce s-a scuturat de zgura bibliografică, Ulysses şi-a păstrat intactă înmărmuritoarea frumuseţe şi expresivitate, asemenea unei zeiţe vii care acceptă de bunăvoie să-şi petreacă zilele într-un muzeu“.

Pentru Joyce însă, Ulysses a fost o creatură literară devoratoare, consumându-i energia şi vederea, aceasta din urmă deja şubredă: „Scriu şi revizuiesc şi corectez cu un ochi sau cu amândoi în jur de douăsprezece ore pe zi aş putea spune, oprindu-mă câte cinci minute atunci când nu mai văd. La sfârşit, creierul îmi arde, dar asta nu e nimic prin comparaţie cu ce-o să se întâmple cu creierul cititorilor mei. Încă nu m-am însănătoşit şi fac cel mai rău lucru cu putinţă, însă nu am încotro“. Ni-l putem astfel imagina pe Joyce ca un fel de „doctor“ Frankenstein, creând, pe scheletul epopeii homerice, din totul felul de ţesuturi eterogene, unele artificiale, din fragmente ilustre şi erzaţuri, un monstru literar de o uimitoare vitalitate. De aceea, e potrivită expresia prin care Mihăieş îşi defineşte cartea: „fiziologia (adică studiul vieţii) unui roman“. Criticul purcede la dezasamblarea acestei maşinării organice extravagante, complicate, pentru a-i descoperi anatomia şi modul de funcţionare. Minuţia sa o concurează pe aceea a lui Joyce, un maniac al detaliului, care nu lăsa nimic la voia întâmplării (Ulysses este „o capodoperă de organizare tematică, stilistică şi lexicală“), deşi, făcând pe propriul ucenic neascultător, se autosubmina constant prin jocularitate şi experimentalism. Dincolo de ştiinţa (textuală a) conceperii organismului literar mutant, există însă o alchimie a creaţiei, la care Mihăieş încearcă să ajungă printr-o hermeneutică subtilă, îndreptată înspre semnificaţiile profunde ale cărţii, înspre valorile metafizice perene, camuflate în formele cotidianului derizoriu, ale visceralităţii şi ale mizeriei. Sub privirea halucinată a vrăjitorului Joyce, are loc şi sacrificiul ritualic al re-naşterii şi al înnoirii, întrucât proiectul său se transformă „într-un imens rug pe care va arde o întreagă tradiţie a romanului“. Găsim, într-o exprimare metaforică percutantă a lui Mihăieş, jocul genialităţii sardonice: „Romanul e o cursă cu obstacole dispusă circular. El transcrie ambiţia lui Joyce de a imagina situaţii fără ieşire, pentru ca, finalmente, să indice grotesc-triumfător, aşa cum călăul arată capul victimei, soluţiile descoperite miraculos. E ceva mortuar şi deconcertant într-un astfel de demers, mai apropiat de nebunia matematicianului şi de blestemul poetului, decât de obsesia arhitecturală a prozatorului“.

Ulysses, 732. Romanul romanului are o construcţie tripartită, imaginată sub formele geografice ale peninsulei, arhipelagului şi insulei. Odiseea de hârtie este povestea (căci autorul îşi asumă, încă din subtitlu, strategia narativă) scrierii, a publicării şi a receptării iniţiale a romanului lui Joyce. Limbul simbolic al creaţiei include, de fapt, o întreagă călătorie biografică şi spirituală din Dublinul natal (părăsit în 1904) până la Trieste (oraşul genezei), apoi la Zürich şi, finalmente, la Paris, unde, în improvizata editură „Shakespeare and Company“, apare pentru prima dată Ulysses. În periplul acesta, deopotrivă spaţial şi cultural, aflăm, sub ghidajul lui Mihăieş, informaţii despre ordaliile scrisului, despre lecturile şi influenţele fecunde, despre familia, prietenii, sponsorii şi protectorii lui Joyce, între care şi celebrul scriitor Ezra Pound, despre foiletonul întrerupt din The Little Review, despre aventura tipografică a cărţii. Ulysses are o istorie dramatică şi spectaculoasă, cu ingrediente de romanesc pur (a fost interzis în S.U.A. şi Anglia, a circulat ca marfă de contrabandă, apoi într-o ediţie-pirat, a fost parte într-un proces cu statul american etc.). Trecând peste toate amănuntele pe care le veţi citi în volum, se reţine faptul că „bătălia“ pentru „scandalosul“ Ulysses a fost cea mai importantă bătălie canonică a modernismului literar. Arhipelag hiberian străbate la pas analitic (prin close reading) capitolele romanului, pe orizontală şi pe verticală, identificând, în ţesutul multistratificat, teme şi motive, tehnici şi strategii textuale, reţele intertextuale şi corespondenţe simbolice (printre acestea, şi cele cu trupul uman), procedee retorice şi stilistice, subtilităţi lingvistice etc. Ulysses este un „roman totalitar“, febricitat de tentaţia enciclopedică a unui Leviathan livresc: „Asemeni unui căpcăun, pântecele gigantic al lui Ulysses depozitează (ori măcar face aluzie la) o infinitate de stiluri şi mode narative, neexcluzând împrumuturi din discursul ştiinţific ori al metatextualităţii. Asemeni unui dirijor nebun, autorul multiplu al cărţii a aruncat în aer portativele vechii simfonii şi a recompus, dictând ritmul şi tonul, o lucrare nouă, incluzând, de-a valma, notele originale, zgomotele de fond, reacţiile spectatorilor şi propriile indicaţii de interpretare, sunete dezarticulate şi mărci gestual-sonore ale derutei“. Cu toate acestea, noua operă psihedelică, stridentă, carnavalescă, grotescă, trivială, parodică (şi adjectivele pot continua) îşi păstrează întreaga măreţie, electrizantă prin revelarea adâncimilor minţii umane şi a tribulaţiilor omului comun, (anti)erou al unei existenţe sordide. Ultimul război de zece ani. Turbulenta istorie a ediţiei Gabler este o incursiune în arcanele „textologiei“ (ce are la bază arhiva manuscriselor) şi în problemele de copy right ale romanului. Realizarea ediţiei „critice şi sinoptice“ (revoluţionară în domeniul „artei“ editoriale, necesară în aria studiilor genetice) a declanşat o luptă a orgoliilor academice, în esenţă, sterilă, din care Mihăieş scoate însă la lumină un alt „personaj“ de roman. John Kidd, cel mai aprig contestatar, lovind îndrăzneţ în Establishment-ul universitar, ajunge, până la urmă, un biet nebun datornic, tragic prin obsesia lui arzătoare, transformată la propriu în posibila incendiere a librăriei franceze „Shakespeare and Company“. Monstrul hipnotic al lui Joyce l-a învins.

Ulysses, 732. Romanul romanului de Mircea Mihăieş, o capodoperă a criticii şi eseisticii noastre, este şi un efort de îmblânzire a acestei creaturi literare cameleonice. Pentru sine şi pentru cititori. Autorul, o Şeherezadă sui-generis şi, deopotrivă, o Ariadnă călăuză „prin labirintul, plin de trape şi cărări false, al gândirii joyceene“, are temeritatea şi tenacitatea exploratorului critic de cursă lungă, dar şi arta seducţiei literare.