După 1983. Marş/ 2013. Xanax, o plachetă mai degrabă recuperatoare, Ioan Es. Pop publică, la cinci ani de la Unelte de dormit (despre care am scris, la apariţie, o cronică intitulată Unelte de adormit spaima), arta fricii. De fapt, titlul celui mai recent volum ar putea fi genericul operei omnia a autorului Ieudului fără ieşire.

Poezia lui Ioan Es. Pop a fost aşezată, în general, sub cupola întunecată a neoexpresionismului. Universul acesta poetic, coagulat încă de la prima carte, pare o vastă biserică în ruină, transformată într-un spaţiu infernal, deopotrivă exterior şi interior, în care se psalmodiază o liturghie neagră sau o Evanghelie pe dos dedicată Neantului atotbiruitor. Arta sa poetică depăşeşte însă cadrele unui curent anume, fiind mult mai complexă şi îmbinând elemente precum autobiografismul, narativitatea, dramatizarea, limbajul colocvial, simbolicul, metafizicul, intertextualitatea, umorul negru, burlescul. De la Petrecere de pietoni (2003), dar mai ales în Unelte de dormit (2011), Ioan Es. Pop şi-a îmblânzit imagistica viscerală, îndreptându-se către o poezie mai austeră, aproape descărnată, spectrală, în care surprindea paroxismul lucidităţii. Mi s-a părut că poetul se afla atunci în faţa unui prag, de aceea comparam volumul cu sunetul unor bubuitoare bătăi de inimă înregistrate de aparatul medical, pe care ţi se pare, totuşi, că vezi mereu, hipnotic, acea linie dreaptă a sfârşitului. arta fricii este victoria creatorului asupra golului mutilant şi asupra lui însuşi. Semnele crizei poetice sunt amintite însă şi aici prin simţurile „vlăguite“ sau prin „organul“ „de a vedea nevăzutul“, „ale cărui porţi se vor fi închis deja“ (Eminescu scria, în Scrisoarea IV, despre „organele“ „sfărâmate“ şi „nebunia“ „maestrului“). „frica e o artă grea,/ mai ales după ce toate artele care au precedat-o/ au ostenit şi s-au stins“ – spune Ioan Es. Pop, într-un soi de prohod artistic (mai e ceva de stors din simţuri?). Cu toate acestea, după arderea pe rugul propriei existenţe şi poezii, poetul renaşte, în arta fricii, ca o pasăre Phoenix. E un volum hibrid, ca un fel de copil bătrân, ca o navetă între trecutul vitalismului atroce al tinereţii şi cruzimea reflecţiei sticloase a maturităţii, în care găsim, deopotrivă, poeme vizionar-metaforice şi prozaic-ascetice.

În „iadul“ de aici, al vieţii pe pământ, unde nu e nici milă, nici îndurare („de sus nu se primeşte nici iertare, nici milă“), poezia reprezintă o formă de necesară terapie, un „exerciţiu de golire“, „altminteri, rămâi plin de hoituri“ (acum, pune la lucru voinţa. inversează totul), un efort de exorcizare a malignului, ca o terifiantă descensus ad inferos, o catabază prin care mlaştina (din afara şi dinlăuntrul fiinţei) se sublimează estetic: „pentru toate astea, va fi nevoie însă/ de cineva cu un nas cât podul dintre giurgiu şi ruse,/ cu care să sape până la un kilometru în pământ,/ să soarbă mirosul negru al turbei,/ iar apoi, de la doi metri adâncime, să-şi umple nările/ cu inegalabila duhoare a unor morţi pe care carnea încă fierbe/ şi în cele din urmă să-şi salte trompa şi să se repeadă/ la miresmele pe ducă din salcâmi şi tei.// aşa, amestecându-le pe toate, să dea înapoi pe foale parfumul atroce şi inegalabil“ (suntem doar produsul spaimei şi al îmbuibării). Este aceasta o minunată definire, simbolic-metaforică, a poeziei ca distilare a duhorii şi a prefacerii ei în miresme, a amestecului transfigurator dintre putrid şi diafan, a frumuseţii ca floare a răului şi a mizeriei. În finalul poemului, apare o discretă aluzie livrescă, la Parfumul lui Patrick Süskind, dar şi sugestia regăsirii liniştii, echilibrului, firului călăuzitor: „atunci, fumul alb va ieşi din nou/ pe hornurile de la vatican“.

Alte imagini violente, groteşti, în cel mai pur stil expresionist, descoperim în noaptea, în patul acela dormea cineva sau în omul monstruos înaintează pe stradă sau în lucrez la celălalt strigăt şi mâna mea încă şovăie din care citez: „pentru că trebuie să descleşteze o gură cu fălci de criptă,/ să apuce limba şi s-o înfăşoare în jurul încheieturii/ ca pe o lipitoare imensă, iar apoi, cu un icnet scurt şi total,/ să o smulgă şi să o arunce,/ sperând ca până dimineaţa placenta ei vânătă/ să fie mâncată de câini“. Alteori, disconfortul ontic este exprimat direct, limpede, ca o sentinţă irevocabilă de condamnare, într-un poem-fabulă: „nu e bine-n om“ (sunt un lup şi am apărut la marginea oraşului). Din „aspra artă a fricii“ se naşte şi viziunea unei regresiuni în trecutul umanităţii (care te duce cu gândul la bacoviana Lacustră), însă călătoria în tunelul inconştientului (colectiv) merge la Ioan Es. Pop mai departe, până la completitudinea originară: „aici, toate sunt aproape lipite unele de altele./ nimeni n-a despărţit încă lucrurile de fiinţă“. Existenţa „cenzurii transcendentale“, cum o numea Blaga, se subînţelege prin apariţia „orbului“ care, după ce „geamul eului s-a spart“, priveşte zadarnic „cu ochii larg deschişi“ (ei merg din răsputeri către trecut). Într-un alt poem, imersiunea interioară ajunge, blecherian, până în viscere. Ultimul vers din discursul poetic fluid al voiajului (care poate aminti şi de Corabia beată a lui Rimbaud) acostează în melancolia sfârşitului, a stingerii unui mare imperiu: „apoi, ziua a curs ca mierea. era asfinţit în bizanţ“ (nu ne cunoaştem, dar aud că vâsleşte). Între poet şi frica lui se creează o relaţie ambiguă, de dragoste şi ură, în care se întrezăreşte un sindrom Stockholm sui generis, frica torturează fiinţa, paralizează sufletul, dar devine şi un motor al supravieţuirii (şi al poeziei), este un pharmakon, otravă şi leac, în acelaşi timp: „ca să pot merge mai departe, mi-ar trebui o spaimă proaspătă/ şi brutală ca a sălbaticului care-n miez de noapte/ se trezeşte pe jumătate mâncat de fiare/ şi pe jumătate mistuit de zei“ (până mai ieri, marile frici îmi luau minţile).

Pe lângă supratema fricii, se pot identifica, şi în această carte, teme şi motive recurente ale poeziei lui Ioan Es. Pop, precum nimicul, somnia, dublul, timpul (circular), moartea, singurătatea. Fără figuri de stil, tranzitive, prozaice, dar tăioase ca lama de cuţit sunt poemele solitudinii, de pildă, întâi, singurătatea va fi desăvârşită („pentru că la uşa mea n-a bătut nimeni în ultimii doi ani. a, m-au întrebat dacă l-am cunoscut pe locatarul de la etajul trei care s-a spânzurat acum un ceas. Fireşte că nu l-am cunoscut, cum l-aş fi putut cunoaşte?“) sau orincotro mă uit, mi se pare că văd („trăiesc într-o singurătate absolută./ în fiecare seară mă culc întrebându-mă:/ oare mă va găsi cineva înainte de a putrezi în pat?“). În siaj absurdist-simbolic sunt scrise „scenariile“ poetice din am stat lângă el mai multe luni (în care dublul se manifestă precum o oglindă inversă, cam ca portretul lui Dorian Gray) şi sunt sănătos întreaga zi. boala apare (unde groapa din pat creşte precum cadavrul din piesa lui Ionesco, Amedeu sau Cum să te debarasezi).

Se remarcă şi simetria acestui volum al „ţipătului bolnav“: în primul poem se vorbeşte despre iad şi despre absenţa iertării de Sus, în ultimul, omul „cu mâna rece“ al lui Ioan Es. Pop vine nu din iad, ci de undeva „mai de jos“ şi toţi imploră iertarea lui (când aţi dat mâna cu el nu aţi simţit). Pare un Mântuitor reîntors din tenebre, însă el este un mort viu, un zombi.

Sumbră, fără speranţă, cutremurătoare, acompaniată de desenele expresioniste, în tuşe groase, ale lui Aurel Vlad, arta fricii este, în majoritatea poemelor sale, o carte extraordinară.