Scriitor versatil, mişcându-se cu graţie printre diverse formule literare, povestaş talentat şi stilist remarcabil, Radu Ţuculescu este unul dintre fruntaşii de azi ai generaţiei optzeciste. Pare neobosit în scrierea şi publicarea volumelor sale, câteva dintre ele bucurându-se şi de traduceri în străinătate. Cel mai proaspăt roman, Măcelăria Kennedy, este o lectură cum nu se poate mai nimerită pentru zilele de vacanţă. Plăcută, o delicatesă pentru cei obişnuiţi cu meniurile rafinate, care nu cade greu la stomac, în ciuda unor accente dramatice. Naraţiunea, preponderant bonomă, nu are un subiect de amploare sau o măduvioară ascunsă, pe care s-o descoperi în oasele ei. Totul se află la vedere, iar povestea este aproape numai carne, căci plină de senzualitate şi de moliciuni poetice.

În fapt, Măcelăria Kennedy (efectele tandre ale încălzirii globale) reprezintă un epigon romanesc al celei mai bune cărţi a lui Ţuculescu, Povestirile mameibătrâne (2006), excepţională proză realist-magică, de mitteleuropă transilvană rurală. De data aceasta, acţiunea se petrece într-un orăşel situat la treizeci de kilometri de Cluj, Luna de Jos, timp de trei zile, de vineri până duminică. Prin urmare, lumea în trei zile. Înfierbântată de caniculă, febricitată de aşteptarea deschiderii unei măcelării şi a unei eclipse totale de soare (momentul drăgăstos al aştrilor aflaţi în antiteză). „Lunaticii“ lui Ţuculescu, prin amestecul lor de burlesc şi de poezie, te duc instantaneu cu gândul la filmul lui Fellini, La voce della luna. De altfel, naratorul însuşi spune despre o scenă că „arăta ca o secvenţă dintr-un film neorealist“. Acelaşi narator, care-şi face simţită prezenţa undeva, ca în scrierile premoderne, fără să fie participant la întâmplări şi evenimente, ci doar un spectator supra-textual („Noi nu scriem studii de specialitate, doar povestim întâmplări şi descriem personaje, reproducem dialoguri şi descoperim, în cele mai neaşteptate locuri, unul sau doi îngeri“), compară alte scene cu pictura lui Chagall sau a lui Gauguin. Se vede că-i place arta naivă (o sursă de inspiraţie şi pentru celebrii pictori) din modul în care realizează unele imagini, creionate precum în desenele copiilor: „Era o fetiţă slăbuţă, cu nişte picioruşe ca beţele de chibrit, păr şaten lipsit de strălucire, împletit în două codiţe subţiri, nas cârn şi o mulţime de pistrui împrăştiaţi pe faţă. Avea ochi rotunzi, ca doi nasturi lustruiţi de uniformă militară. Când se mişca, devenea o marionetă atârnată de fire invizibile, trase de un păpuşar ascuns în cer. Ori de vreun înger pus pe farse“. Umanitatea descrisă în Măcelăria Kennedy este, ca şi aceea din Povestirile mameibătrâne, una pitorescă, ghiduşă, plină de bizarerii, însă mai puţin scufundată în orizontul magic. Planul metafizic există, dar separat de cel cotidian, accesibil numai ochiului ciclopic al naratorului acestui roman cu haz şi necaz. Roman cu îngeri şi ardeleni. Mundus imaginalis, în care zburdă cu indiferentă candoare îngeraşii, „ieşiţi parcă din pânzele lui Rubens“, nu este văzut şi de personaje. Numai în vis, măcelarul pasionat de biografia preşedintelui american Kennedy, Flavius Kasian, priveşte cum alunecă doi îngeri veseli, „ca pe un tobogan“, pe o scară a lui Iacob improvizată dintr-un „cuţit neverosimil de lung, cu lama până la cer“. Altfel, raiul visat de Kasian este, precum al lui Parpangel din Ţiganiada, unul în care atârnă pe crengile pomilor „momiţe şi fudulii gătite măiestrit“, „cârnaţi groşi şi subţirei, lungi ori scurţi, pipăraţi şi coloraţi, cu boia ori nucşoară“, „pulpiţe afumate de pui şi prepeliţe rotisate“, „caltaboşi albi şi negri, muşchiuleţi subţirei de porc“, „pastramă de curcan“, „frigărui de viţeluş“, „pulpe de raţă“, „jumări de gâscă“, „rasol şi vrăbioare de viţel“, „antricoate de berbec“, „cotlete şi costiţe afumate“. În pregătirile pentru inaugurarea măcelăriei de pe strada Cimitirului, Kasian este ajutat de poetul vegetarian Noni, viitor angajat, de meşterul Sami Goldenberg, zis Munteaurit, ultimul evreu din Luna de Jos, rămas să îngrijească mormintele neamului său, şi de artistul Avram. Alte personaje memorabile sunt primarul Anton Vitan, care suferă de fluierat incontinent, fetiţa lui, isteaţa Meli, gemenele octogenare Roberta şi Rozalia, care fac repetiţie pentru înmormântare, jucându-i o farsă fotografului gurmand Adi, medicul Otilia, femeie singură, de peste cincizeci de ani, cu succes la textele vioaie publicate pe blog şi pe facebook, Haike, iubita zurlie a lui Noni, Viviana, mătuşa aceluiaşi Noni şi poetă eminesciană, membrii formaţiei muzicale „Muscamor“ ş.a. Sâmbătă seara se desfăşoară un spectacol în amfiteatrul din Pădurea Pătrată, prilej pentru cea mai burlescă scenă a romanului, care îl are protagonist pe Marele Petric, „filosof predicator“, dacopat spiritualist şi naţionalist misticoid. „Stand up comedy“-ul său se sfârşeşte cu un accident: bolovanul din recuzită îi zdrobeşte laba piciorului. Adevărul survine prin gura copilei Meli: „ – Tati, eu cred că nenea Petric e cam prost“. Noaptea dinaintea eclipsei (care va fi obturată de o furtună cu grindină, după ce localnicii îşi procuraseră ochelari fumurii de la evreul Sami, iar primarul le cumpărase un telescop) va fi una îmbibată de erotism, de aventuri dionisiace, de porniri febrile. O întâlnire explozivă, sfârşită cu incidente, este aceea a redactorului şef de la Radio Cluj, Ovidiu Negru, un tip de treizeci şi cinci de ani, instinctual şi bădăran, cu amanta sa mai coaptă, dar extrem de apetisantă, Doris Loman, soţia unui fotbalist ratat (sărit şi el în aer, la propriu, în apartamentul din Cluj). Kasian va fi împuşcat în măcelărie, ca şi cum numele firmei ar fi atras întâmplarea nefericită. Doar Matilda, nevasta măcelarului, îşi doarme ciudatul somn neîntrerupt de trei zile.

În paralel cu spectacolul compozit, muzical şi teatral-filosofard-profetic, patetic şi comic, are loc „simfonia fantastică“ a licuricilor, dansul lor scânteietor în întuneric, care oferă o dimensiune simbolică naraţiunii. Legenda în două variante a licuriciului, ca înger căzut, îndrăgostit de o pământeancă, sau ca fărâmă de diavol, vorbeşte despre o ambivalenţă etică a frumuseţii, în particular, a lumii, în general, ca în poemul blagian Lumina raiului. De aceea, licuriciul poate deveni o metonimie a universului şi un simbol al condiţiei umane, omul fiind capabil să sublimeze (estetic) păcatul, începând cu cel originar. Dacă apariţia licuricilor este poetic-simbolică („Binele şi răul – într-un mozaic viu, hipnotic“), iar a îngerilor, asumat naivă (în sens artistic, precum în creaţiile folclorice sau în pânzele unui Chagall), nu acelaşi lucru se poate spune despre reproducerea dialogului berzelor, care nu mi se pare amuzantă, ci forţată. Personajele au însă un simţ deosebit al umorului, replici spumoase şi idei năstruşnice (de pildă, popicele pictate de către Avram cu chipurile antipaticilor, café-barul „Casa Pălărierului“, unde se servesc, odată cu băuturile, tot felul de pălării). Contrapunctul poetic îl asigură descrierea unor scene erotice, Radu Ţuculescu dovedindu-se, ca şi în Femeile insomniacului, un virtuoz al exprimării senzaţiilor trupeşti: „Simţi uşoare zvâcniri în stomac. Răsuciri de liane subţiri, coborându-i sub pântec“, „Mâinile li se plimbau pe trupuri, transformate în păianjeni uriaşi, orbi şi flămânzi, pipăind fiecare centimetru cu înfrigurare“.

Măcelăria Kennedy este o polifonie senzorială, cu „efecte tandre“, dar şi violente, ale încălzirii globale. Însă nu doar atât. Prin prezenţa revelatoare a licuricilor, romanul ne transmite că lumina nu poate fi despărţită de întuneric, cum nici viaţa de moarte sau Binele de Rău.