Emanuel Mârzaian, zis Manuc, negustor şi diplomat armean, trăieşte în conştiinţa publică românească mai ales prin hanul ce-i poartă numele, ridicat lângă Curtea Veche, în Bucureşti, la începutul secolului al XIX-lea. Biografia sa, întreţesută din documente istorice şi din legende (paharnic al domnitorului Ţării Româneşti, Constantin Ipsilanti, om de încredere şi vistiernic al paşei din Rusciuc, dragoman al Înaltei Porţi Otomane, bei al Moldovei, dar fără principat, participant la tratativele Păcii de la Bucureşti, din războiul ruso-turc, unul dintre cei mai bogaţi oameni ai vremii, din această parte de lume), are un potenţial romanesc care nu putea rămâne nevalorificat. Victoria Comnea a publicat, în 2006, la Polirom, romanul Manuc, care păcătuia însă prin convenţionalismul personajelor, prin excesul de senzaţionalism, de travestiuri şi de răsturnări spectaculoase de situaţie, în genul prozei de aventuri ŕ la Alexandre Dumas-tatăl. În 2017, revine cu Alexandropol. Oraşul lui Manuc Bei, la Editura Eikon. Tot anul acesta, Simona Antonescu, prozatoare care s-a înscris pe culoarul prozei de inspiraţie istorică încă de la debutul cu Fotograful Curţii Regale (2015, Premiul pentru Debut al U.S.R.; 2016, Darul lui Serafim, ambele la Cartea Românească), ne readuce în atenţie viaţa de poveste a zarafului armean în Hanul lui Manuc (Polirom).

Spre deosebire de incursiunile istorice realist-magice ale Doinei Ruşti sau retrofuturiste ale Ioanei Pârvulescu, Simona Antonescu adoptă modelul canonic al prozei istorice sadoveniene. Chiar şi fraza unduioasă, uneori poetică, dar departe de barochismul unui Eugen Barbu sau Ştefan Agopian, aminteşte de Mihail Sadoveanu. Se adaugă viziunea romantică, (discret) mitizantă a ethosului naţional arhaic. Hanul lui Manuc nu este atât romanul negustorului armean, cât al jupâniţei Ruxandra, reprezentantă a boierimii pământene şi, prin ea, a spiritului autohton, nealterat de veacuri. Acţiunea se desfăşoară în epoca fanariotă, mai precis, în perioada războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812. Imperiul Otoman este măcinat de lupte interne, ţarul Alexandru I trebuie să facă faţă expansiunii belicoase a lui Napoleon. Şi turcii, şi ruşii exploatează resursele teritoriilor româneşti, atât prin biruri stabilite oficial, cât şi prin jafuri. Negocierile de pace se ţin la hanul lui Manuc şi se încheie cu pierderea Basarabiei în favoarea ruşilor. Soarta Principatelor Române se află la cheremul marilor puteri. „– Din păcate, Vlaicule, nu se va isprăvi niciodată“ (p. 564), îi spune iscusitul Manuc tânărului soţ al Ruxandrei, iar vorbele sale capătă valoarea simbolică a unui malum fatum al ţărilor mici. De altfel, întreaga naraţiune este construită pe o seamă de simetrii şi de paralelisme simbolice. Intervalul istoric tulburat şi tulburător (războiul extern cu urmări asupra românilor, ocupaţia rusească, atacurile de la Dunăre ale lui Pasvant Oglu, insurectul paşă de Vidin) coincide cu procesul de maturizare a Ruxandrei, care se împlineşte odată cu dezlegarea tainelor lumii, atât interioare, cât şi înconjurătoare. Misterul „muşcatei“ din talpa Stancăi, ţigăncuşa sa (din prima scenă a romanului), este revelat la sfârşitul rotund al cărţii. Circularitatea compoziţională corespunde şi ciclului existenţial, se închide un cerc, dar se deschide următorul: moare boierul Sămărghitan, se naşte copilul fiicei sale, Ruxandra, într-un continuum firesc al generaţiilor.

Jupâniţa Ruxandra se naşte ca-n basmele populare, cu ajutorul babei Niculina, doftoroaie şi farmazoană a Mironeştilor. Fata, care are minte iscoditoare, fire de amazoană şi apucături mai degrabă masculine, va deveni demna moştenitoare a boierilor Sămărghiteni, având şi rolul simbolic, atribuit de autoare, de a încarna virtuţile ancestrale ale poporului român. Adolescentă fiind, visează să se facă haiduc, iar sufletul său neînfricat rezonează cu cel al pandurilor lui Iancu Jianu, care apără ţara de ienicerii lui Pazvante Chiorul sau deturnează carele cu provizii confiscate de armata rusească de la localnici. Se îndrăgosteşte de viteazul Vlaicu, luptător el însuşi în oastea Jianului, şi înţelege condiţia ei de femeie născătoare de prunci pentru persistenţa neamului. De la doftoroaia Niculina prinde meşteşugul leacurilor naturale şi află despre puterile nevăzute ale universului, de la mamă, jupâneasa Aristiţa, învaţă rostul gospodăririi conacului, de la bunic şi de la tată, precum şi de la ispravnicul Aurică îşi însuşeşte arta administrării moşiei şi a satelor pe care le stăpâneşte. Condica lui Aurică este un manual de agricultură, dar şi modelul pentru necesitatea conservării memoriei prin consemnare. Baba Niculina şi ispravnicul sunt, în felul lor, nişte hermeneuţi, cititori sau descifratori ai semnelor naturii, povestitori ai unor întâmplări de odinioară. De mică, Ruxandra îşi petrece timpul în cula bătrânească, fortăreaţă în vremuri de restrişte, axis mundi, simbol al rezistenţei familiei sale în vâltorile istoriei. În această culă îşi va aranja, după nuntă, căminul. Jupâniţa, spre deosebire de surorile sale vitrege (cele din prima căsătorie a boierului Sămărghitan), nu este preocupată de módele şi moravurile occidentale, dovedindu-se o destoinică păstrătoare a portului, datinilor şi obiceiurilor pământului. Romanul Ruxandrei are, subtextual, valenţele unui discurs identitar de semn pozitiv, mângâietor la adresa patriei noastre, văzută ca o matrie.

Armeanul Manuc, naşul Ruxăndriţei, exponent şi el al unui popor urgisit de istorie, joacă în roman rolul străinului benefic. Manuc, prin averea şi funcţiile lui, se află în miezul celor mai importante decizii politico-militare. Acest personaj, descurcăreţ şi înţelept, este releul între micile istorii ale Sămărghitenilor şi marea istorie a cancelariilor împărăteşti. Prin el, călătorim de pe moşia din Mironeşti la Bucureşti, unde hanul său ajunge un Turn Babel al Ţării Româneşti, apoi, la Rusciuc, locul în care s-a născut şi a copilărit cu viitorul paşă de Vidin şi Mare Vizir, Bairactar, iar de aici, la Constantinopole, în palatul Topkapî, reşedinţă temporară, cât stă dragoman. Manuc este fereastra prin care vedem, şi noi, şi Ruxăndriţa, drumurile comerciale ale Orientului, dar şi culisele sângeroase şi viclene ale evenimentelor majore, cu alte cuvinte, complexitatea istoriei. Frământările din armata otomană, supusă unei încercări de emancipare prin Nizam, de către sultanul Selim, şi atmosfera încinsă, de răzmeriţă, din capitala de pe malurile Bosforului sunt însă prezentate şi prin intermediul unor personaje anodine: ienicerul Ismail, odalisca Aisha, bragagiul ambulant. Pânzele pe care se ţese naraţiunea din Hanul lui Manuc se întind pe spaţii vaste, iar broderia de chipuri, fapte şi întâmplări este extrem de laborioasă. Las cititorului plăcerea de a descoperi singur lucrătura minuţioasă a cărţii.

Ar mai fi de semnalat, tot ca la Sadoveanu, sugestia unui plan metafizic, care determină ordinea şi dezordinea din cel terestru, al oamenilor: „Ascultând glasurile şoptite tainic din tării, Manuc se întrebă dacă nu cumva acesta este răspunsul tuturor celor ce se petreceau: alte războaie purtate în alte lumi, între alte puteri, care lăsau numai ecouri neînţelese pe pământ, între oameni“ (p. 395). Aceeaşi impresie o are Ruxandra, după Păzitul Usturoiului, un ritual din noaptea Sfântului Andrei: „Ruşii ocupaseră întreaga ţară imediat după Săntandrei, iar cele dezlănţuite încredinţară pe Ruxandra că în noaptea aceea toată paza lor nu reuşise să biruie, iar duhurile rele scăpaseră în lume“ (p. 162). La nivel stilistic, Simona Antonescu nu recurge la o arhaizare excesivă, păstrând limbajul povestirii în albia naturaleţii. Cu toate acestea, îi mai scapă câte-un neologism inadecvat în vorbirea personajelor: de exemplu, slujnica Stanca foloseşte verbul „a se plictisi“ (p. 431). Deşi, în general, prozatoarea rezistă bine tentaţiei romanţioase, episodul descinderii nocturne a lui Vlaicu în iatacul jupâniţei Ruxandra se înscrie în acest pattern. Alte episoade sunt oglinzi care trimit acut spre actualitatea românească: vezi modul cum se făceau lucrările de podire în Bucureşti, cu furturi şi improvizaţii (pp. 110-111).

Hanul lui Manuc, roman care oferă o lectură instructivă şi incitantă, pe alocuri voluptuoasă, arată efortul documentaristic, ştiinţa organizării materiei romaneşti într-o construcţie închegată şi talentul narativ ale Simonei Antonescu, o autoare recent intrată în literatură, însă deosebit de harnică. În plus, demonstrează vitalitatea modelului istoric sadovenian, aparent desuet într-o epocă a demitizărilor feroce.