Liviu Ioan Stoiciu îşi publică, sub numele Ajuns din urmă, jurnalul de sertar al anilor 1987-1988. Acesta conţine şi poeme inedite, nepublicate în volume, iar proza diaristică este deseori fragmentată în versuri. Subtitlul, ca şi frazele din Nota autorului, sugerează o pistă de lectură, pe care o preia şi prefaţatorul, Ioan Holban: armonizarea poemului cu jurnalul, care ar fi tot un „poem al timpului meu, al stărilor lui de suflet, real-biografic, postmodern“.

E drept, aşezat în versuri, jurnalul seamănă cu poezia tranzitivă, seacă, narativ-confesivă a tinerilor de azi. Altfel, din punct de vedere stilistic, însemnările diaristice ale lui Liviu Ioan Stoiciu nu au nimic în comun cu poemele inserate aici. Sunt scrise cu cerneluri diferite. Poezia pare, mai degrabă, venită din altă lume, din regimul nocturn al imaginarului, stranie, fără determinări precise, chiar dacă stările de spirit transmise prin imagini simbolice rezonează cu cele din viaţa cotidiană. De pildă, imaginea şoarecelui înecat într-o băltoacă, din poemul La răscrucea vremurilor, este emblematică pentru oglindirea destinului propriu, dar şi general. „Registrul-jurnal“, cum îl numeşte însuşi autorul, reflectă realitatea sordidă a unor „infecte vremuri“, perioada penuriei atroce şi a „faraonismului“ ceauşist dinspre sfârşitul anilor ’80. Stoiciu locuieşte într-un apartament modest din Focşani, împreună cu soţia, prozatoarea Doina Popa, şi cu Laurenţiu, fiul lor de 11-12 ani. Lucrează la biblioteca judeţeană, la înserierea presei, este urmărit de Securitate şi trăieşte sub spectrul pierderii serviciului. Jurnalul reprezintă un catalog al mişcărilor zilnice, repetitive, monotone, rutiniere: mâncat, spălat, mers la slujbă, treburi menajere, procurat hrană şi reviste, dragoste şi certuri conjugale, lecţiile copilului, lecturi, program tv. şi Radio Europa Liberă, mutarea peştelui din cadă în borcanul din bucătărie şi invers, plus chinurile scrisului, pe ascuns de ochii familiei, căci poetul se arată aproape permanent nemulţumit de poemele sale. Variaţiile acestei rotative existenţiale sunt infime şi rare (vizite la părinţi, întâlnirea cu rudele). Surprinzătoare în jurnalul intim este înregistrarea minuţioasă a gesturilor, acţiunilor, lucrurilor, deşi ele sunt mai mereu aceleaşi. Până şi consoarta este amintită nesmintit, cu puţine excepţii, cu numele întreg, Doina Popa, urmat de explicaţia „soţia“, apoziţia nelipsind nici în cazul lui Laurenţiu, „fiul“. Totul este consemnat pe ore, toate cumpărăturile sunt însoţite de preţul plătit. Deşi spune, la un moment dat, că o face pentru sine, ca aide-mémoire, nu poţi să nu speculezi că Stoiciu spera, fie şi inconştient, la un timp al libertăţii, când jurnalul său, scos la lumină, va deveni un document de epocă. Ceea ce şi este. Găsim, în Ajuns din urmă, nenumăratele „binefaceri“ groteşti, absurde, inumane ale comunismului: frigul din case, lipsa apei calde curente, întreruperea curentului electric, statul la cozi pentru alimente, cumpărăturile pe sub mână, mâncarea sărăcăcioasă, emisiunile idiotizante, pentru cultul personalităţii lui Ceauşescu, falsificarea ştirilor, prostia activiştilor culturali şi înfierarea „neconformilor“, supravegherea securistică, muncile agricole „patriotice“ obligatorii etc. Nu este deloc de mirare, în astfel de condiţii, că scriitorul neînregimentat ideologico-politic se simte, cum bine observă Ioan Holban, ca „peştele (încă) viu din borcan şi din cadă“. Creatorul ajunge, inevitabil, la crize depresive, la stări de „sfârşeală“, la sentimente de inutilitate şi de ratare. Fiinţa este obligată să funcţioneze precum o maşină, la modul robotizat, chiar dacă motorul scârţâie şi defulează în secret, sublimate, metamorfozate poetic, toxinele acumulate din atmosfera îmbâcsită, irespirabilă a vremii. Însuşi spaţiul domestic, îngust, inconfortabil, adesea tensionat, pare uneori o metonimie a lumii înconjurătoare.

Nu există, în Ajuns din urmă, ispita literaturizării, ci autenticitatea dureroasă a unei vieţi scrâşnite, suportate ca o durere chinuitoare, în carne vie, precum aftele din gura poetului.

***

Tot anul acesta, lui Liviu Ioan Stoiciu îi apare romanul Transfer, la Editura Polirom. Romanul are aceeaşi naraţiune liniară şi acelaşi stil contabilicesc precum cele ale jurnalului, doar că este scris la persoana a III-a. Există, de asemenea, multe similitudini biografice între Liviu Ioan Stoiciu şi Olimpiu, personajul care, împreună cu familia lui, alimentează povestirea din Transfer.

Olimpiu are 27 de ani şi locuieşte cu Dida, soţia, şi cu Mihai, fiul lor de 1 an şi jumătate, în casa socrilor, la Focşani. Este angajat ca pedagog la un internat de elevi, prilej pentru narator de a zugrăvi un univers cotropit de mizerie şi tulburat de tot felul de probleme: instalaţii sanitare defecte, geamuri sparte, certuri, scandaluri, beţii, chefuri, aventuri sexuale, furturi, farse etc. Olimpiu duce o existenţă anostă, derizorie, fără perspective de viitor, este torturat de afte bucale, de dureri de măsele, de gastrită şi de câte şi mai câte. Din punct de vedere fizic şi sufletesc, Olimpiu se arată aidoma „eroului“ mărturisitor din Ajuns din urmă, şi numai copilul mic îi alungă gândul sinuciderii, care îl mai tentase în perioada boemă a primei tinereţi. Citeşte pe rupte cărţi cumpărate sau împrumutate de la bibliotecă, ignoră învăţământul ideologic, se află în dizarmonie cu majoritatea colegilor, este rigid, serios, sever, spre deosebire de Cornel, celălalt pedagog, care face petreceri la internat şi se încurcă erotic cu eleve. Automatismul vieţii cotidiene din comunism se completează şi aici, în Transfer, cu vizite şi întâlniri cu rudele ambilor soţi, fie la Focşani, fie la Adjud, sau în concediu, la Bisericani, la una dintre surorile lui Oli. Dida nu lucrează, nu-şi găseşte serviciu şi are grijă de Mihai. Un eveniment imprevizibil, dramatic, este cutremurul devastator din 4 martie, aşadar, suntem în anul 1977. Olimpiu merge la Bucureşti, la cinci zile după seism, să vadă pe viu amploarea dezastrului. „Reportajul“ de la faţa locului, de un realism naturalist, cu scoaterea cadavrelor dintre dărâmături, este frisonant.

Din jurnalul lui Stoiciu aflasem că prozatoarea Doina Popa are un frate bolnav psihic. În Transfer, acest amănunt biografic devine un element central, contrapunctic, deviind naraţiunea autenticistă spre o zonă aparent enigmatică sau fantastică. Radu, fratele Didei, suferă de schizofrenie. Aude voci, se dedubleză şi (tran)scrie jurnalul unui plutonier român, Marian K, din timpul Primului Război Mondial (mai întâi din spatele frontului, apoi la luptele de pe Siret, din 1917). În plus (sau tocmai din cauza bolii), pe lângă lectura unui jurnal real al unui plutonier şi a tot felul de informaţii legate de conflagraţia de la începutul secolului al XX-lea, Radu este atras de fenomene paranormale, de parapsihologie, de spiritualitate, de misticism şi de ocultism. Deşi familia tratează cu suspiciune ideile şi „vedeniile“ sale, ştiindu-l nebun, sunt momente în care Dida şi Oli îşi pun întrebări asupra realităţii cunoscute (de notat că la urechea lor ajung, colportate, tot felul de întâmplări bizare, supranaturale, magice). Radu vorbeşte despre „entităţi plasmatice“, glanda pineală ca „portal de trecere în alte dimensiuni“, „dublură spirituală“, călătorii „astrale“, „transfer de conştiinţă“, „transă spirituală“, spiritism, extratereştri etc., etc. (tot acel cocktail new-age-ist de religii orientale, psihanaliză, bioenergie, astrologie ş.a.). Olimpiu citeşte notele diaristice ale plutonierului Marian K, „dublul“ lui Radu. Treptat, începe să intre el însuşi într-o plasă de fantasme şi de halucinaţii (inclusiv erotice, avându-le protagoniste pe nişte eleve de la internat, care ar fi făcut parte dintr-o sectă terapeutică mistico-sexuală, Energia Arhanghelului) şi să creadă că e „locuit“ de Marian K. Pentru a pune capăt tendinţei de dedublare (şi, în fond, de evadare din propria existenţă nesatisfăcătoare), a obsesiei că e stăpânit de un spirit din trecut, arde caietul lui Radu chiar în seara zilei alegerilor locale. Este săltat de Securitate, iar după o noapte în arest, scapă relativ uşor, cu un avertisment. Descoperă însă că Radu are o altă „dublură“, de data aceasta o femeie din viitor, care are datele de recunoaştere ale Didei, deşi o cheamă Anca (şi are, ca şi el, dedublări de personalitate, în urma divorţului, cu toate că s-a reîmpăcat ulterior cu fostul soţ şi s-au mutat la marginea Braşovului). Numai dispariţia misterioasă a lui Radu întrerupe cercul psihotic al scindărilor de personalitate şi al delirurilor despre incursiunile extrasenzoriale.

Prin câteva detalii uimitoare (premoniţii, sincronicităţi), naratorul încearcă să-l determine pe cititor să ezite între o explicaţie raţională, ştiinţifică (boala psihică, în cazul lui Radu, şi festele compensative ale imaginaţiei, în ce-l priveşte pe Oli) şi una supranaturală, fantastică, miraculoasă. Fără să neg că Universul are nesfârşite taine, cred că romanul Transfer prezintă cu acurateţe simptomatologia tulburărilor psihice din speţa schizofreniei şi faptul că ispita evaziunii este periculoasă (cinic spus, un nebun îşi va găsi întotdeauna „adepţi“). Propune însă şi dileme sau teme de reflecţie. Nu poţi să nu te gândeşti că scriitorul (artistul, în general) apelează la „dedublare“ în procesul creativ, că poate părea „nebun“ prin jocurile fanteziei sale, că uneori îşi provoacă intenţionat, prin diverse substanţe narcotice, „stări modificate de conştiinţă“, încercând să-şi exploreze subconştientul, să treacă într-un „dincolo“ necunoscut. Graniţa dintre real şi imaginar este fragilă, iar Alice riscă să nu se mai întoarcă din tărâmul Oglinzii, precum avatarul acesteia, Luiza Textoris din romanul omonim al lui Corin Braga.