Pe Adriana Stan (n. 1982) o citeam cu plăcere în Dilemateca, unde am fost o vreme „colege“ la paginile de recenzii. Cronici şi eseuri a mai publicat în revistele Vatra, Cultura, Tribuna. Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România este, la origine, teza sa de doctorat, dar nu şi debutul editorial (dintr-o autocitare, aflăm că i-a mai apărut, în 2015, tot la Editura Muzeul Naţional al Literaturii Române, volumul Posteritatea lui Tudor Vianu. Alternativele criticii româneşti postbelice).

Să faci azi arheologia mamutului structuralist ar părea, încă din premise, o întreprindere aridă şi plicticoasă, menită unui cercetător ursuz, îngropat în laboratorul aseptic al unui labirint conceptual. Deşi a fost socotit altădată un moment de graţie al teoriei umanioarelor, structuralismul a ajuns să fie considerat, destul de repede, inclusiv de mulţi dintre foştii săi adepţi, o formă de terorism intelectual. Cartea voluminoasă a Adrianei Stan se/ ne salvează de lectura indigestă printr-un aliaj echilibrat al limbajului metacritic cu stilul expresiv şi vioi al cronicarului literar, dar şi prin încastrarea analiticului într-o naraţiune fluentă a ideilor critice, a metodelor structuraliste şi a ideologiilor social-politice. De altfel, greutatea studiului nu cade pe cunoaşterea generală a paradigmei structuraliste, care dispune oricum de o bogată bibliografie, ci pe adoptarea, în fapt, adaptarea ei în România. Dimensiunea comparativistă a acestei reconstituiri istorice reafirmă, prin exemplele analizate minuţios, specificul evoluţiei culturale a ţărilor comuniste din estul Europei faţă de spaţiul occidental (în principal, faţă de modelul structuralist francez, exportat apoi în S.U.A., ca French Theory). Sintetic spus, acest specific rezidă în lipsa apetitului speculativ şi al potenţialului subversiv, deconstructivist. În U.R.S.S., Polonia şi Cehoslovacia, structuralismul avea deja o tradiţie internă prin Şcoala formalistă şi cercurile lingvistice. În România, el a pătruns iniţial tot pe calea lingvisticii, în mediile academice ale anilor ’60, şi s-a manifestat în studiile literare prin aplicaţii poetico-stilistice, preluate rapid în practica didactică (universitară şi şcolară) a fastidioaselor şi anostelor analize de text. În deceniul al optulea (când Occidentul trecea la etapa poststructuralistă), achiziţiile structuraliste şi semiotice (metodologie şi lexic) au fost convocate, nu doar de promotorii declaraţi ai curentului, ci şi de reprezentanţi ai criticii literare tradiţionale (foiletonişti din speţa impresionismului călinescian), pentru a consolida poziţiile recâştigate ale autonomiei esteticului în raport cu realismul socialist. Toma Pavel, în Mirajul lingvistic, identifica trei tipuri de structuralism: un „structuralism scientist“, aplicat în antropologie, semiologie, naratologie (Lévi-Strauss, Greimas şi Barthes din anii ’60), un „structuralism moderat“, de stilistică şi poetică (Todorov, Rousset, Zumthor, Richard, Bremond, Genette) şi un „structuralism speculativ“, filosofic, „sursă de ideologii radicale“ (Foucault, Derrida, Althusser şi Barthes din anii ’70). Dincoace de Cortina de Fier, doar primele două tipuri de structuralism au fost aclimatizate şi cultivate. În lumea liberă, structuralismul speculativ a subminat centralitatea criticii estetice, impunând apariţia Noului Istorism şi a studiilor culturale. Adică a grilelor ideologice neomarxiste de interpretare a culturii, căci literatura a devenit şi ea un discurs cultural printre altele. În România (dar şi în alte ţări estice), structuralismul, prin metodele sale practice, a fost folosit ca aliat de critica estetică în războiul său cu ideologia oficială. Astfel, „mai toate drumurile structuralismului românesc au dus la literatură“, fie prin critica literară, fie prin aportul direct al textualismului în literatura optzecistă. Paradoxul structuralismului estic, în general, românesc, în particular, explicabil contextual, este că, în ciuda contribuţiei modernizatoare în critica literară şi, deopotrivă, în literatură, el a „eşuat“ („pierzându-şi tăişul“), fiindcă a jucat un rol conservator: de prezervare a literaturocentrismului şi a valorilor estetice în timpul dictaturii. De unde şi metafora din titlul volumului, Bastionul lingvistic. De altfel, toată cultura românească postbelică, aceea autentică şi atâta câtă a fost, nu se poate defini decât în termenii rezistenţei în tranşee.

O atitudine cumva ambivalentă şi paradoxală are şi cercetătoarea Adriana Stan, cu toate că se străduieşte să poarte masca obiectivităţii „ştiinţifice“. Deşi este conştientă de „fundătura lingvistică“, îi taxează prompt pe cei care nu respectă „ortodoxia structuralistă“, de pildă, Virgil Nemoianu care, în eseul său (Structuralismul), „îşi ratează atât subiectul, pe care îl deformează, cât şi oportunitatea, mult mai importantă, de a face vreo diferenţă“ faţă de susţinătorii autonomismului estetic. Alţii par „vinovaţi“ că nu se dedică unei singure metode, precum „infidelul“ Eugen Negrici, cu al său „amestec deconcertant de atitudini critice, de la cele de tip impresionist la cele de tip scientist, dar şi (cu) o neseriozitate mimată faţă de oricare dintre acestea“, conştient fiind de faptul că ceea ce contează nu este metoda, ci calitatea interpretului (ajungând, astfel, prin semiotică şi estetica receptării, tot la vechea concepţie a creaţiei critice călinesciene). Stilisticianul Mihai Zamfir se îndepărtează de program prin faptul că urmăreşte „unicităţile“ scriitorilor, iar nu seriile repetabile. Al. Călinescu, în schimb, în studiul despre Caragiale, e prea mecanicist, derivându-şi observaţiile „direct din conceptele teoriei literare“, însă nici el nu renunţă la „esenţialismul critic-literar“. Livius Ciocârlie, iniţial simpatizant al teoriei franceze, trece de la „materialismul idealist“ la „un scepticism general faţă de teorie“, transformându-se în autor de literatură autobiografică. Sunt lăudaţi Mircea Scarlat şi Nicolae Manolescu pentru adaptările reuşite (mai mult sau mai puţin libere) ale structuralismului (primul, în Istoria poeziei româneşti, al doilea, în Arca lui Noe şi Mihail Sadoveanu sau utopia cărţii), chiar dacă menţionează că nici la ei categoriile teoretice nu se pliază perfect pe realitatea istoriei literaturii (dar oare poate exista aşa ceva?). Deşi înţelege mizele apărării esteticului din perioada comunistă, Adriana Stan este, în subtext, permanent iritată de viziunea „retrogradă“ a criticii estetice, care, până la urmă, cu defazajul justificat istoric, s-a deschis tuturor înnoirilor metodologice, dar nu s-a autoanihilat. De fapt, cercetătoarea pare să nu înţeleagă altceva: cum poţi să fii (indiferent de context şi de modă) liberal-conservator. Majoritatea criticilor literari (şi nu numai literari) români a fost şi a rămas ataşată de liberalismul conservator, care, transpus pe teren cultural, înseamnă accent pe individualitatea şi pe originalitatea autorilor (scriitori sau interpreţi ai literaturii, artei, în sens larg), dar şi recunoaşterea unui sistem de valori, bazat pe ordine şi ierarhie. De aceea, faptul că atât Virgil Nemoianu, cât şi Toma Pavel au în operele lor un „etos conservator“, că ţin la „relevanţa literaturii“, că nu aderă la „antifundaţionalismul american“, odată cu plecarea lor peste Ocean, este explicat aici prin biografia intelectuală est-europeană. Oare neaderenţa la ideologiile neomarxiste la modă (şi consecinţele lor în domeniul cultural) a unor teoreticieni şi critici literari din Occident (fie ei şi în inferioritate numerică) cum o explică Adriana Stan? Probabil prin „cecitate“, „rezistenţă la nou“ sau „spirit retrograd“. Dacă privim însă istoria de deasupra şi nu din preajma prezentului, cred însă că orice timp are nevoie de „bastioanele“ sale, pentru rezistenţa în faţa ideologiilor exclusiviste şi uniformizante.

Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului în România este o carte necesară pentru istoria noastră literară. Ea atestă, totodată, calităţile remarcabile ale tinerei autoare: dexteritatea analitică, apetenţele teoretice şi talentul discursiv. Cu siguranţă, Adriana Stan ne va mai oferi şi alte studii provocatoare.