Epoca fanariotă reprezintă, în mentalul colectiv, una dintre cele mai nefaste perioade din istoria poporului român. Fanariotismul a ajuns să fie sinonim cu termeni precum laxitate morală, corupţie, hoţie, luxură. Istoriografia, mai ales cea modernă, consemnează şi aspectele pozitive ale unor domnii fanariote, de pildă, reforme juridice, administrative, de infrastructură ori militare, însă eticheta de „veac negru“ nu mai poate fi ştearsă din imaginarul românesc. Blazonul otrăvit şi întunecat al secolului fanariot a rămas o constantă în construcţia discursului identitar auto-critic. Moravuri şi mentalităţi dezonorante, persistente în timp, sunt puse pe seama moştenirii fanariote.

Probabil cel mai memorabil pamflet din cronica lui Neculce este portretul lui Dumitraşcu-Vodă Cantacuzino, venit în a doua domnie în Moldova în 1684. Descrierea caricaturală urmăreşte originea etnică (un maleficiu în sine în concepţia lui Neculce) şi socială joasă, trăsături moral-psihologice rele, elemente de viaţă privată concupiscentă (informaţii de can-can, le-am zice azi) până la detalii fizice groteşti. Tonul variază de la aparenta obiectivitate a aserţiunii biografice la patetismul lamentaţiei pe tema destinului colectiv necruţător, a nenorocului moldav: „Dumitraşco-vodă era un om bătrân, grec, ţărigrădean de neamul lui, de Catacozoneşti. Şi mai nainte vreme fusesă visternic mare şi-n Ţara Muntenească, la Gligori-vodă. Şi era om nestătător la voroavi, tălpiz, amăgitor, geambaş de cei de la Fener din Ţarigrad. Şi dup-aceste, după toate, era bătrân şi curvar. Doamna lui era la Ţarigrad, iar el aice îşi luasă o fată a unei rachieriţe de pe Podul Vechiu, anume Arhipoaie, care o chema Aniţa, ţiitoare, de o purta în vedeală între toată boierimea, de-o ţinč în braţi, de-o săruta şi o purta cu sălbi de galbeni şi cu haine de şahmarand, cu şlic de sobol şi cu multe odoară împodobită. Şi era tânără şi frumoasă şi plină de suleiman, ca o fată de rachieriţă. Ţi o triimitč cu carăta domnească, cu siimeni şi cu vornici şi cu comişi dzuoa amidzidze mari pe uliţi, la feridiu şi pe la mănăstiri şi pe la vii, în primblări. Şi făcč ţi pe boieri de-ţ triimitč giupânesăle cu dânsa. Şi după ce vinič de la primblări, triimitč giupânesilor daruri, canaveţe, bilacoase, căce i-au făcut cinstea de-au mărsu cu dânsa în primblare. Şi după ce s-au mazilit, au luat-o cu dânsul ş-au măritat-o dup-o slugă a lui, după un grec. Căutaţi, fraţi iubiţi cetitori, de videţi ce este omenia şi curvia grecească! Că el, de bătrân, dinţi în gură n-avč. Dimineaţa îi înclič de-i punč în gură, iar sara îi desclič cu încrop ţi-i punč pe masă. Carne în toate posturile cu turcii depreună mânca. Oh! Oh! Oh! săracă ţară a Moldovei, ce nărocire de stăpâni c-aceştia ai avut! Ce sorţi de viiaţă ţ-au cădzut! Cum au mai rămas om trăitor în tine, de mare mirare este, cu atâtea spurcăciuni de obiceiuri ce să trag până astădzi în tine, Moldovă!“.

Un alt portret relevant este cel al domnitorului fanariot Grigore-Vodă Ghica (1726), mutat apoi şi în Ţara Românească. Turcii făceau uneori rocada între domnii din cele două ţări române, instituind ceea ce în vremea comunismului s-a numit „rotaţia cadrelor“. Grigore-Vodă este „desenat“ mai întâi fizic, aproape ascetic, „la stat mic şi supţire, la faţă uscat“. Cronicarul îi găseşte şi calităţi, dar, după o tehnică şireată de portretizare (căreia îi putem spune, de la un punct încolo, şi tabloidizare), ce oferă generos cu o mână ia înapoi înzecit cu cealaltă: „Numai era cu toane, atâta cât la unele să arăta prč harnic, bun şi vrednic, milostiv şi răbdătoriu. Şi în viiaţa lui era tot cu mese mari, cu cântări şi cu feliuri de feliuri de muzici în toate dzilele. Prč de avč vro treabă mare, să nu iasă la câmpu, ca să facă veselii cu naiuri şi cu cântece hagimeşti şi cu mulţi pehlivani măscărici. Şi pre boieri totdeauna îi poftič să fie cu dânsul la primblări. Şi dacă ieşič la câmpu, era prč lascav şi darnicu. // Iar pre une locuri i să arăta lucrurile de blăstămăciune“. Faptul că domnitorului îi plăceau chefurile împreună cu camarila sa nu pare să-l deranjeze prea tare pe Neculce. Urmează însă două pagini în care prezintă în amănunt blestemăţiile acestuia. În primul rând, înmulţirea birurilor, a taxelor care au sărăcit pe toată lumea, inclusiv pe boierii moldoveni: „Şi scotč văcărit, hârtii grele, vădrărit, desetină, c-verturi mare“. Ca şi alţi fanarioţi, Grigore-Vodă trăieşte în lux şi în luxură, având neobrăzarea atotputerniciei, dar şi vanitatea poziţiei sale feudale, iubitoare de pompă curtenească: „Era acestu domnu şi curvar. Multe ţiitori fete mari ţinč şi apoi le îndzăstra şi le mărita, cu haine, cu odoară, ca pre nişte fete de boier. Numai nu să amesteca la fete de casă mare, ce de căpetenii mai de gios. Şi avč doamnă şi cuconi, şi nu să ruşina, de-ş făcč casa de ocară, un om mare ca acesta. (…) Şi la toate era desfrânat. Curtea lui poftič să fie totu îmbrăcată. Pre nime din boieri să nu-i audză jăluindu-să că-i scăpat sau olecăindu-să că sunt timpurile grele şi nu s-au făcut roadele, că să foarte mânič, şi la mânie era foarte grabnicu“. Este egolatru şi orgolios, i se părea că judecă bine şi, chiar dacă vedea că a greşit, nu-şi mai schimba hotărârile. Da sume mari de bani la Poartă, peste ce se cerea, nu doar pentru a cumpăra bunăvoinţa turcilor, ci şi pentru a fi elogiat, plăcându-i să se mândrească. Nu ieşea nicăieri decât „cu căruţa cea de cupărie“ şi cu un imens cortegiu „ca doao, trei sute de slujitori, şi alţii să fie cu dânsul“. Şi „preste tot ceasul bč ori vin cu pelin ori vutcă“. Dar, mai ales, căpuşase cu grecii lui dregătoriile statului: „Greci mulţi adusese în ţară, de mânca lefe tot din vistierie. Şi câte diregătorii la margine, tot grecii le ţinč, iar boierii de ţară era numai cu numele, că la nemică nu-i mai întreba“.

Chiar dacă Neculce are şi cuvinte de laudă pentru vreun domnitor fanariot, rămâne, ca o piatră de moară legată de piciorul acestuia, problema politicilor fiscale excesive, necesare obţinerii tronului şi plăţii creditorilor. Un astfel de caz este cel al lui Constantin Mavrocordat (1733), domnitor numit apoi de mai multe ori în cele două principate româneşti. Cronicarul creează o antiteză între portretul fizic neatrăgător şi acela moral-psihologic, în mare măsură flatant, fanariotul fiind un ins ştiutor de carte, interesat de politica externă, cumpătat, milostiv şi răbdător. Insidioase, conform stilului învăluitor al lui Neculce, îşi fac însă apariţia în descriere şi metehnele „rezervate“ grecilor: „Acest domnu Constantin-vodă era un om prč mic de stat, şi făptură proastă, şi căutătura încrucişetă, şi vorba lui înecată. Dar la hire era înalt, cu mândrie vrč să s-arete, dar era şi omilenic. Cazne, bătăi rele la oameni nu făcč, nici la sânge nu era lacom, şi răbdător mult. Îi era dragă învăţătura, corăspundeţii din toati ţările străine să aibă, prč silitor spre veşti, ca să ştii ce să faci printr-alte ţări, ca să dobândească numi lăudat la Poartă. Minciunile îi era prč drag a li asculta, numai nu era prč grabnicu a faci rău. Giuruič prč mult unora şi altora, dar la mai mulţi nu da dintr-aceli giuruinţă. Era om di-l întorcč şi alţii“. La final, aduce vorba, evident, despre dăjdiile şi „jacul“ din ţară, despre „zavistia lăcomiii“ care i-a dezechilibrat radical balanţa faptelor bune.

Fanarioţii din cronica lui Neculce, văzuţi ca un fatum malign pe capul Moldovei şi al Munteniei, sunt hrăpăreţi, fricoşi, intriganţi, nerecunoscători, trădători, delatori, cheflii, desfrânaţi, oportunişti, fuduli, stricători de obiceiuri, asupritori. Cu aceste trăsături vor traversa veacurile, dovedind, astfel, eficacitatea discursului pamfletar al cronicarului.

Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti au ridicat probleme de paternitate. Unii cercetători (P.P. Panaitescu, Al. Piru) consideră partea de până la 1688, numită şi Cronica Bălenilor, ca fiind scrisă de un cronicar anonim aflat în slujba partidei boiereşti a Bălenilor. Cronica pare o replică la Letopiseţul Cantacuzinesc (al cărui autor ar fi fost, după N. Iorga, Stoica Ludescu), comandat de gruparea adversă, a Cantacuzinilor. Alţi istorici şi istorici literari (C. Giurescu, Eugen Stănescu, Dumitru Velciu, Mircea Anghelescu ş.a.) îi atribuie în întregime Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti lui Radu Popescu. Pe noi ne interesează însă, în primul rând, partea necontestată a lui Radu Popescu (perioada 1714-1729), pentru a vedea cum sunt reprezentaţi fanarioţii.

Nicolae Mavrocordat, pe care Neculce l-a considerat „pedeapsa“ moldovenilor, este, în cronica lui Radu Popescu, „înţelept, şi blându, şi bun, şi iubéşte pă toţi. (…) ca pre nişte fii îi avea şi-i cinstea“, un „om făr’ de răutate“, „domnu vrédnic şi de cuvânt, şi cu toate darurile împodobit“; lui Golescu îi dă o mie de talere pentru casa arsă; venit în a doua domnie, promite să nu se răzbune, iertându-i pe cei care l-au trădat, fiind „domnu bun şi milostiv“; scapă ţara de foamete, trimiţând să se ia făină de la turci, iar „pentru boala ciumii încă au făcut domnul o bunătate“, aducând moaştele unor sfinţi de la Sfetagora; „alte bunătăţi ce făcea domnul cu ţara“, „de au mântuit ţara de aceste răutăţi“ sunt restabilirea vechilor hotare cu Moldova şi micşorarea haraciului (mărit de Brâncoveanu); „Ca aceste bunătăţi şi mai mari, afară dintr-altele multe, ce nu s-au scris, făcând măriia-sa într-un an şi jumătate al domnii mării-sale“; „domnul slujaşte cu dreptate şi chiverniséşte ţara bine“, drept pentru care i se reînnoieşte şi i se rânduieşte domnia până la sfârşitul vieţii; lui Grigorie Halepliul vistierul, care se ridicase împotriva lui Ioan Mavrocordat, „i-au scris cărţi cu blândéţe ca să vie“, şi chiar ştiind faptele sale rele, „l-au cinstit cu boieria acéia ce o au avut vistier mare“; deşi l-a găsit pe Grigorie cu bani mulţi lipsă din vistierie, „ca un milostiv ce era, nici un rău nu i-au făcut, făr’ de cât au poruncit să dea rânduialele acélea, şi l-au lipsit din boierie ca pe un nevrednic de cinste“; „toţi ruga pă Dumnezău pentru viiaţa şi sănătatea domnului. Ţara (…) era în stare bună dintru bună chiverniseală a mării-sale domnului“; construieşte mânăstirea Văcăreşti, dându-i un hrisov „carii cu multă înţelepciune le-au făcut şi le-au rânduit măriia sa, iar mai vârtos pentru milostenie“; cheltuieşte pentru nunta fiului logofătului Dudescu; „măriia sa încă ca un milostiv, i-au dat iertăciune“ pitarului Barbu Merişanul, fugit peste Olt, şi i-a înapoiat bunurile; „Pururi era măria-sa cu priveghere, nu numai în cele mari, ci şi în cele ce să văd a fi mici, şi cele ce socotiia că sunt de stricăciune ţării, nu lăsa nici într-un chip să le facă, ci să nevoia în tot chipul fără preget de le îndrepta“; arată „milă“ la biserici, mânăstiri şi Mitropolie; „era din fire milostiv spre cei săraci de părinţi“, le aduce în ţară pe fetele căpitanului Vintilă şi le face nunţi; „această milă o au făcut măriia-sa (…) şi cu Ioniţă Roset, feciorul vornicului Iordache de la Moldova“, scutindu-l şi de dăjdi; domnul „fiind spre toate cu râvnă dumnezeiască ca să le îndrepteze, mai vârtos casele dumnezeieşti, fiind ca un ctitor adevărat tuturor mănăstirilor“; îl iartă pe intrigantul Mihai Racoviţă, domnul Moldovei, încercând să întreţină cu el relaţii de prietenie şi „tot cu bunătate s-au arătat spre toţi oamenii lui“; şi-a dus „tot venitul cămării mării-sale la trebile ţării“; domnul „preaînţelept şi învăţat“ îl primeşte pe Hrisant, patriarhul Ierusalimului, iar „preaînţelepte cuvintele lor“ cronicarul mărturiseşte că nu-l duce mintea a le reproduce; în timp ce moldovenii suferă din pricina jafurilor tătarilor, în Muntenia, „cu bună şi înţelipţeasca chiverniseala domnului, au hălăduit foarte cu linişte mare şi cu pacinică şi neclintită stare, chivernisind-o măriia-sa, şi păzind-o ca pe lumina ochiului“.

Nu doar atracţia negativităţii sau culpabilizarea străinului, spre care sunt înclinaţi românii, ci şi talentul literar al lui Ion Neculce au determinat persistenţa reprezentărilor fanariotului din cronica sa. Ascuţită şi veninoasă, limba lui Neculce a creat portrete vii, percutante, retenibile. Discursul paşoptist anti-otoman şi romanul post-paşoptist al lui Nicolae Filimon (Ciocoii vechi şi noi) au valorificat din plin aceste imagini originare, datorate „expresivităţii involuntare“ a Letopiseţului Ţării Moldovei. Retorica encomiastică ternă din cronica lui Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti, a rămas fără ecouri. Tăria pamfletului lui Ion Neculce s-a impus, fireşte, în faţa slăbiciunii encomionului lui Radu Popescu. Scriitorii secolelor al XX-lea şi al XXI-lea vor răscumpăra estetic, în romane intens poetice, malignitatea reprezentărilor fanariotului din literatura română veche.

1. Valeriu Cristea, Introducere în opera lui Ion Neculce, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p. 91.

2. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 64.

3. Toate citatetele sunt din Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat, precedat de O samă de cuvinte, Texte stabilite, introducere, note şi glosar de Iorgu Iordan, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.

4. Toate citatele sunt din Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni, I, Ediţie îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu introductiv de Eugen Stănescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1961.

5. Dumitru Velciu, Cronicarul Radu Popescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1987, p. 117.

6. Idem, Op. cit., p. 220.

7. Idem, Op. cit., p. 225.

8. Nicolae Manolescu, Op. cit., p. 65.

Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. a II-a, adăugită şi revizuită, îngrijită de Al. Piru, Editura Minerva, Bucureşti, 1985.

Cioculescu, Şerban, Varietăţi critice, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966.

Cristea, Valeriu, Introducere în opera lui Ion Neculce, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.

Manolescu, Nicolae, Istoria critică a literaturii române, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1990.

Mazilu, Dan Horia, Cronicari munteni, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.

Negrici, Eugen, Expresivitatea involuntară, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1977.

Velciu, Dumitru, Cronicarul Radu Popescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1987.

Velciu, Dumitru, Ion Neculce, Editura Tineretului, Bucureşti, 1968.