În recentul volum de proză scurtă, Depozitul de bătrâni, Florin Toma pune laolaltă două pasiuni ale sale, literatura şi arta vizuală. Şi nu doar prin faptul că cele zece texte (spre deosebire de autor, evit să le numesc generic „nuvele“, fiindcă nu toate aparţin acestei specii epice) sunt însoţite de lucrări ale unor artişti plastici contemporani (Maxim Dumitraş, Suzana Fântânariu, Nicolae Fleissig, Ioan Iacob, Otto Kruch, Silviu Oravitzan, Mircea Roman, Florin Şuţu, Floarea Ţuţuianu, Aurel Vlad), ci şi prin metoda de creaţie literară, care privilegiază descripţia scenică, generând o suită de „tablouri“ în proză. De altfel, chiar şi subtitlul cărţii trimite la o colecţie de imagini: Album de proză.

Florin Toma rămâne fidel formulei literare optzeciste, scriind o proză atât metatextuală, cât şi microrealistă, cu înclinaţii ludice, ironice şi parodice, dar şi cu un acut spirit de observaţie, mergând până la amănuntul nesemnificativ. Aici intervin însă şi calităţile sale de critic de artă plastică, „ochiul estetului“, ca în proza lui G. Călinescu, întrucât privirea nu reţine doar detaliul banal ori sordid, ci şi elemente de arhitectură, de decor interior şi exterior. E drept că în cea mai mare parte a „tablourilor“ întâlnim o „estetică a urâtului“, mai ales în ceea ce priveşte descrierea decrepitudinii trupeşti: „cu o transparenţă albă, ca de protozoar sau de specie lacustră subterană ce trăieşte fără lumină – întâlnite foarte des de speologi – un schelet ambulant, ca o molie alcătuită din oase, cu aripile ca două zdrenţe de giulgiu, cu craniul pleşuv, ajuns aproape material didactic la lecţia de anatomie, cu sternul coşului uscat al pieptului tăind aerul, precum prova unei goelete, cu pântecul căzut definitiv, îngrămădit peste sexul atârnând în devălmăşie, apoi fesele fără pic de carne, ci doar piele, scobite sever, de li se disting perfect «lagărele» de la centura sacro-iliacă“; „Capul care începe să semene tot mai mult cu o tigvă, pe care pielea se subţiază, încât pare că se toceşte, ochii traşi în găvanele orbitelor, pomeţii ieşiţi dizgraţios în afară, apoi gâtul cu cele două tendoane proeminente ce pornesc de după urechi şi se unesc într-o cavernă adâncă şi întunecoasă, deasupra pieptului, umerii ţâşnind într-o parte şi-n alta, necontrolaţi, căci claviculele par aidoma umeraşelor din garderob, sânii ca două pere decupate din hârtie pergamentoasă, imposibil de oprit în căderea lor, apoi cutia toracică proeminentă, cu coastele vizibile, încât puteau fi numărate“, „Izbutise (...) să-şi dezlipească pulpele monstruoase, care pe interior erau adevărată carne vie, visând poate, cine ştie, la o ultimă, însă imposibilă împerechere. (...) părul ei, blond cândva, precum holda de grâu unduită de vântul fierbinte, devenise roşcat de-atâta mizerie strânsă, pistruii ei minunaţi cândva se transformaseră în pete dizgraţioase acoperite de coji, ochii îi ieşiseră din orbite, sprijinindu-se doar pe pungile de grăsime de sub ei“ etc. Personajele lui Florin Toma trăiesc, aproape exclusiv, prin corp, precum Leontina Guran din Pupa russa lui Gheorghe Crăciun. Scurtissimul text Permis de trecere (trei schiţe de senzaţie) capătă, în ansamblul volumului, valoarea unei schiţe de poetică materialist-senzorială: „Dincolo de toate aroganţele fizice şi metafizice, nu suntem, de fapt, decât nişte saci de piele gâlgâind de senzaţii (…) e musai ca un lucru să fie lămurit: suntem suma senzaţiilor noastre. Iar intarsiile de pe cortex nu pot fi şterse nici cu şmirghelul“. Viziunea asupra lumii din Depozitul de bătrâni este una anti-metafizică, deopotrivă organic-senzuală şi artificial-livrescă. Imaginaţia vizuală a scriitorului „pictează“ îndeosebi trupuri îmbătrânite, peisaje citadine în ruină, scene erotice neconvenţionale, stop-cadre şocante sau groteşti.

Piesa inaugurală, Ispitirea domnului Anton, cea mai extinsă şi, probabil, singura ce ar putea fi considerată nuvelă, are, încă din titlu, un vădit caracter intertextual. Arhetipul religios al Ispitirii Sfântului Anton a devenit o temă recurentă în pictură şi literatură, de la Hieronymus Bosch până la Salvador Dali, de la hagiografia lui Atanasie cel Mare până la Gustave Flaubert. Domnul Anton al lui Florin Toma nu rezistă însă câtuşi de puţin ispitelor carnale, dimpotrivă, astfel încât povestea lui reprezintă o rescriere parodică a mitului religios originar. Ispitirea domnului Anton, construită după tehnica povestirii în ramă, cu mai multe personaje-narator, cu analepse şi prolepse, este şi cea mai ostentativ metatextuală. Rama narativă aparţine unui „autor“ care, jucăuş-ironic, face exerciţii de stil în faţa cititorilor, etalându-şi, ca un păun coada, mâna care (poate) scrie în diverse feluri. Se reţin scena copro-voaioristă de pe „tronul de lemn“ al veceului învecinat cu duşul din magazie, unde se spăla fiica studentă a gazdei lui Anton din timpul concediilor la mare, şi aceea violent-simbolică, a accidentului fatal pentru sora beteagă, mutilant genital pentru profesorul de istorie incestuos. Reducerea omului la instinctul primar, dominaţia fiziologicului asupra spiritului se traduc, sugestiv, prin transformarea lubricului Anton într-un munte de carne monstruos. Imaginea mi-a adus aminte de expoziţia unui artist care nu se regăseşte în acest volum, Hipercarne de Virgilius Moldovan (Muzeul de Artă din Craiova, 2016). În Somnolenţe, domnul Octavian, un faun acum îmbătrânit şi cu o tumoră în zona testiculară, îşi dă duhul, realist-magic, sub privirea îngerului său păzitor. Ora de vârf, cu un motto din Timpul regăsit al lui Proust, narează reîntâlnirea, după douăzeci şi cinci de ani, a unui scriitor cu o pictoriţă. Împlinirea actului ratat din tinereţe, într-o pensiune mizeră dintr-o localitate în paragină (ce pare a fi Băile Herculane), are un aer de pedanterie teatral-livrescă. Aceasta este contrapunctată de vorbirea natural-vulgară a taximetristului sau a recepţionerei şi de poezia crepusculară a descrierii peisajului mic-urban, în care naratorul pastişează fraza arborescent-proustiană. Ghiduşiile lexicale rup însă, la un moment dat, vraja obişnuită a prozei de atmosferă. Deznodământul reconfirmă incipitul: că toată desfăşurarea epico-descriptivă ar putea fi doar ficţiunea din capul unui scriitor înainte de moarte (în urma unui accident cu taxiul care-l ducea la gară, după un sejur de creaţie la o Casă a Scriitorilor). Subsolul albastru, cu sfârşit de thriller, ne-o prezintă pe Feromonia P., prostituata cu marsupiu, şi este un text desprins parcă din Dicţionar onomastic de Mircea Horia Simionescu. Depozitul de bătrâni pune în scenă bătălia cu timpul a unei foste balerine, care are un program zilnic de mişcare pe bicicleta medicinală. Dar şi o luptă cu o memorie traumatică (sinuciderea iubitei sale de odinioară, Solange). Amintirea basculează, finalmente, într-un coşmar cu imagini de bestiariu uman. Vizita constituie un remake al Metamorfozei lui Kafka: un tânăr se trezeşte într-o dimineaţă bătrân. În general, povestirile lui Florin Toma mizează pe un final surprinzător. În Interval, o crimă conjugală, datorată încălcării frontierei de siguranţă din pat, se dovedeşte numai un vis urât. În Talisman, un necunoscut face un dar insolit unui cuplu aflat într-o tavernă grecească, iar ultima sa percepţie de către femeie este una diavolească (schiţa s-ar fi putut naşte dintr-o reminiscenţă din Maestrul şi Margareta). Sold aut se încheie cu o imagine reduplicată, motivul dublului aruncându-ne în fantas(ma)tic.

La prima vedere, bătrâneţea reprezintă tema centrală a volumului. Aş zice însă că există o temă şi mai generală, care conferă unitate Depozitului de bătrâni: corporalitatea. Pe de o parte, în textele lui Florin Toma, descoperim o întreagă galerie de corpuri umane: corpuri feminine şi masculine, corpuri tinere şi proaspete, dar, mai ales, corpuri îmbătrânite, degradate, puhave, hipertrofiate, obeze, sleite, devitalizate, fleşcăite, corpuri cu beteşuguri, cotropite de boală, de excrescenţe maligne, corpuri rănite, zdrobite, corpuri erotizate, înfiorate, torturate de pofte. Pe de altă parte, în proza lui Florin Toma te copleşeşte corporalitatea cuvintelor. Scriitorului i s-ar potrivi una dintre profesiunile de credinţă ale proteicului Arghezi: „M-a posedat intenţia de a împrumuta vorbelor însuşiri materiale, aşa încât unele să miroasă, unele să supere pupila prin scânteiere, altele să fie pipăibile, dure sau muşculate şi cu păr de animal. Toată viaţa am avut idealul să fac o fabrică de jucării şi, lipsindu-mi instalaţiile, m-am jucat cu ceea ce era mai ieftin şi mai gratuit în lumea civilizată, cu materialul vagabond al cuvintelor date“. Numai că, spre deosebire de poetul modernist, Florin Toma rămâne la nivelul ludic şi senzorial al mânuirii limbajului. Virtuozitatea lui stilistică nu deschide uşi către transcendent. Corporalitatea nu devine o trambulină spre altceva, mai profund şi mai înalt, ci ea se închide în sarcofage de cuvinte atrăgătoare, incitante. Pentru autorul Depozitului de bătrâni, misterul nu se află dincolo de corp, ci corpul însuşi, cu toate aspectele şi funcţiile sale, este un mister, un fenomen demn de contemplaţie, de uimire, de grozăvie, de batjocură, de imortalizare.

Izgonirea din Rai a omului a însemnat o cădere în trup. Depozitul de bătrâni este proza fără iluzii a acestei căderi. Fără iluzii metafizice, fără iluzii referenţiale. Doar delectatio morosa, joacă fantasmatic-estetică, ingeniozitate lingvistic-stilistică.