Criticul şi istoricul literar Eugen Negrici a avut întotdeauna, mai mult sau mai puţin vizibil, şi o atitudine de moralist al culturii. În vremea din urmă, a vorbit frecvent despre „datoriile neonorate“ faţă de istoria relativ recentă a poporului român sau despre necesitatea recuperării memoriei celui de-al Doilea Război Mondial. De aceea a scris Omul din Castranova (protoscenariu) (Cartea Românească, 2017), de fapt, o nuvelă, inspirată de povestea adevărată a unui soldat român căzut prizonier la nemţi în timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale. Într-un text de escortă, îşi justifica imboldul de a valorifica în proză această istorie de front care, altfel, s-ar fi pierdut în negura uitării: „De ceva vreme mă urmăreşte gândul că scriitorii noştri, că noi de fapt, nu ne-am făcut datoria faţă de istoria prea puţin luminoasă a acestui popor şi că vaste capitole ale acesteia au rămas neconsemnate sau au fost tratate superficial, stângaci (precum în vremea romantismului) ori în spirit greţos-partinic ca mai târziu, după un secol. Subiectele au fost compromise, pe de-a-ntregul de filmele operetistice şi ţanţos eroice ale lui Sergiu Nicolaescu şi ale altor ilustratori ai naţionalismului ceauşist de operetă. Poate că tocmai ele m-au determinat să dau aspect de scenariu întâmplărilor relatate de un om simplu şi lipsit de fumuri“. Din acelaşi motiv, al salvării memoriei din surse primare şi pe baze etice, a editat, în 2015, Memoriile căpitanului Dumitru Păsat, 1941-1945 (Humanitas), iar acum, în 2019, Amintirile de război, 1941/ 1944 ale tatălui său, căpitanul Nicu Negrici.

Publicarea acestui volum nu este însă doar o datorie morală, ci şi un omagiu filial pentru părintele care şi-a slujit cu devotament şi patria, şi familia. Nicu Negrici a fost ofiţer al Armatei Regale, luptând atât pe frontul de Est, cât şi pe cel de Vest. La Cotul Donului, a scos din încercuire în jur de o mie de soldaţi români. A fost grav rănit în bătălia de la Oarba de Mureş. După război, a scăpat de primul val al epurărilor şi a fost trimis la un stagiu de instruire (propagandistică) la Breaza. În urma unui denunţ mincinos, că ar fi antisemit şi ar fi participat la masacrarea unui sat de evrei din Ucraina, a fost judecat de un tribunal militar ad-hoc. Mărturia neaşteptată a unui vecin l-a salvat de închisoare, dar a fost dat afară din armată. Cu un copil de patru ani de crescut, şi-a reprimat orgoliul de fost ofiţer de elită, rugându-se de şefii noilor instituţii socialiste să-l angajeze undeva. A ajuns la Agevacoop, un depozit de legume-fructe, unde a făcut inclusiv muncă fizică. Iar fiul, Eugen Negrici, consemnează peste ani, cu amară tristeţe şi infinită recunoştinţă: „El, căruia nu i se permitea, ca ofiţer al armatei regale, să urce într-un camion sau pe o bicicletă, ori să umble în societate fără mănuşi albe. Îl zăream lucrând la veioză, noapte de noapte, până spre dimineaţă, alcătuind planurile de muncă, dările de seamă, gazetele de perete, schiţele construcţiilor, discursurile şefilor Agevacoopului şi, pe deasupra, studiind problemele mele din cartea dificilă de aritmetică, tradusă din rusă.// De fapt, omul acesta nu făcuse nimic, dar chiar nimic, fără să ia în calcul binele meu“.

Amintirile din război ale căpitanului Nicu Negrici au fost reconstituite în anii ’80, după ce manuscrisele originare, ascunse de frica Securităţii, s-au pierdut la demolarea casei din Râmnicu Vâlcea, în deceniul al optulea, când începuse avântul „modernizării“ forţate socialiste. În prima parte a volumului îngrijit de Eugen Negrici sunt rememorări despre campania de la Răsărit, din 1941, iar în cea de-a doua parte, despre evenimentele de la Oarba de Mureş, pe frontul antifascist, din 1944. Indiferent însă de inamic, războiul este reprezentarea iadului pe pământ. Înainte de a fi absolvit Academia Militară, Nicu Negrici fusese doi ani student la Facultatea de Litere din Bucureşti, pe care o abandonase din cauza unei îmbolnăviri. Nu ne mai miră, astfel, talentul literar care sare în ochi în multe dintre evocările unor momente de chin şi de groază ale armatei române. Căpitanul Nicu Negrici surprinde cu acuitate şi, adesea, cu deosebită expresivitate, ororile războiului, mizeria şi noroaiele, eforturile supraomeneşti şi „nebuniile“ colective, erorile de comunicare şi oazele de umanitate, situaţiile de tensiune extremă şi agonia, clipele infernale şi chipul hâd al morţii atotprezente. Sunt câteva scene cumplite, naturaliste prin duritatea lor, în care proiectilele amestecă sânge, carne şi pământ, într-un spectacol apocaliptic frisonant: „Oameni şi animale sfârtecate de mânia fierului, spânzuraţi prin pomi. Caii înnebuniţi de groază, cu privirile rătăcite, cu picioarele frânte, se zbăteau sub greutatea samarelor răsturnate. Gemete de oameni grav răniţi, horcăituri de muribunzi, unul cu burta sfârtecată încerca în disperare să-şi adune de pe jos maţele, să le introducă prin ruptură, totuna cu sânge şi zdrenţe din cămaşă şi veston, altul, înnebunit, alerga în neştire, căutându-şi puşca pe care o avea în mână, altul îşi striga în gura mare mama, iar cei rămaşi în viaţă, mai lucizi, căutau liniştiţi să descurce fiarele din carnea încă vie“; „În lanul de porumb, cu puşca şi sacul de merinde strânse în braţe, Costin, cu capul retezat la nivelul sprâncenelor de grozăvia unui proiectil, zăcea într-un lac de sânge închegat. Muşte mari, negre şi verzui, roiau pe creierii făcuţi una cu pământul“. De menţionat şi burlescul unei întâmplări, amintindu-ne de mentalitatea balcanică, neafectată de proximitatea tragicului: Nicu Negrici întâlneşte un soldat care avea în grijă căruţa unei companii şi rămăsese în urmă din cauza greutăţii calabalâcurilor, dar acestea nu erau lucruri de interes militar, ci obiecte „civile“, de pildă, stropitori sau un lin metalic de stors struguri, „care singur cântărea peste două sute de kilograme“.

Dincolo de monstruozităţile războiului, se reţine „personajul“-martor Nicu Negrici: nu doar un ins de acţiune, ci şi unul reflexiv, având conştiinţă istorică şi fiind înclinat să extragă, din toată „nebunia lumii“, învăţăminte cu valoare paradigmatică. Însă mai presus de orice, de militarul de carieră, de cronicarul beligeranţei (el redacta şi jurnalul de front al regimentului), rămâne faptul că Nicu Negrici era un om bun. Când soldaţii fuseseră pedepsiţi cu biciuirea, fiindcă în noaptea de dinaintea plecării fugiseră din cazarmă să-şi mai vadă pentru ultima oară rudele, căpitanul intervine să-i salveze de această osândă umilitoare. Scapă de la moarte doisprezece evrei amărâţi din târgul Hînceşti, pe care comandantul îi luase drept partizani roşii. Aşa cum a descoperit Gheorghe Stancu, un profesor din Râmnicu Vâlcea (în Anexă există câteva pagini din cartea acestuia, Amintiri din război. Amintiri din viaţă), l-a protejat pe Radu Gyr, poetul cu „păcate“ legionare, care fusese trimis pe front la Odessa cu o scrisoare de „recomandare“ pentru linia întâi, în speţă, cu o condamnare la moarte. Nicu Negrici, în calitate de aghiotant, citeşte documentul „Strict secret“ şi îi dă foc. În timpul prigoanei evreilor, când aceştia aveau interdicţie de deplasare, încearcă să-l ajute pe un tânăr din această etnie să se mute cu viitoarea soţie la Râmnic.

Volumul mai conţine fragmente din Jurnalul de front al Regimentului 2 Vâlcea (cu ordine militare patriotic-mobilizatoare, pomelnice de morţi, statistici), dar şi versuri trimise soţiei sale, Maria, câteva amintiri ale lui Eugen Negrici, precum şi fotografii din arhiva familiei. De la romantismul înalt, escatologic din Atacul, până la imnurile nostalgice de dragoste (pentru Maria ori pentru micul Pucu), poemele dezvăluie un real simţ artistic, modelat de o puternică influenţă eminesciană.

Amintiri din război de Nicu Negrici nu este doar o mărturie de primă mână despre faţa nefardată a războiului, ci este şi o carte a iubirii. A iubirii tatălui pentru copilul de-acasă, un „fluturaş“ care nu ştia că moartea poate fi la distanţă de o clipă. A iubirii fiului, Eugen Negrici, pentru tatăl supravieţuitor în vremuri crâncene, eroul vieţii sale: căpitanul Nicu Negrici. Tânărul din fotografia de odinioară, cu frunte înaltă şi ochi ageri şi blânzi, îmbrăcat în uniformă militară, pare că priveşte peste timp cu mândrie şi mulţumire.