Dimineaţă pierdută de Gabriela Adameşteanu este, azi, un roman canonic al literaturii române postbelice. Se bucură de o largă receptare critică (pozitivă) şi numără peste zece traduceri în limbi străine.

Măiestria Dimineţii pierdute a fost remarcată încă de la apariţie. În cronica sa de întâmpinare, din revista România literară, Nicolae Manolescu afirmă că „Gabriela Adameşteanu stăpâneşte la fel de bine ambele registre: şi pe cel individual, aparent minor, psihologic, monden şi burghez, şi pe acela colectiv, politic, în care războiul şi refugiul sunt privite ca mari catastrofe naţionale. Împletirea lor e absolut remarcabilă, firească. Romanul e caleidoscopic, permiţând nu doar alternarea planurilor mari cu prim-planurile, dar şi pe a seriosului cu derizoriul, pe a pateticului cu ironia. Lumea se descompune şi se recompune din aceste cioburi, rotite când mai repede, când mai lent, după necesităţi“. Ca şi Nicolae Manolescu, tot într-o cronică din România literară, Valeriu Cristea semnalează polifonia (teoretizată de Bahtin) şi relativizarea perspectivelor, apoi descrie dubla performanţă a romanului, care „transmite nu numai un puternic sentiment al istoriei, ci şi un puternic, extraordinar sentiment al vieţii şi, mai ales, al trecerii ei. Personajele se află când într-un plan temporal, când în altul. Îi vedem tineri şi bătrâni, copii, adolescenţi, adulţi: morţii învie şi încep să trăiască în faţa ochilor noştri o intensă viaţă, iar despre cei vii aflăm că de fapt au murit“. Critici literari din următoarele generaţii sunt la fel de entuziaşti în analiza Dimineţii pierdute. Sanda Cordoş, în volumul În lumea nouă, din 2003, consideră că „Marea forţă a Dimineţii pierdute stă în joncţiunea pe care reuşeşte să o realizeze între două orientări majore ale prozei citadine: orientarea de factură caragialiană, valorificând limbajul, ceea ce înseamnă, într-un sens mai larg, o tipologie a mahalalei, cu orientarea citadinismului reflexiv şi tranzitiv practicat de Hortensia Papadat-Bengescu şi Camil Petrescu“. Paul Cernat, în Dicţionar general al literaturii române, din 2004, scrie că „Dimineaţă pierdută pune în mişcare un dispozitiv narativ sofisticat, combinaţie de proustianism şi joyceanism, absorbind marea istorie în micile istorii ale bătrânelor bucureştene şi alternând stilul scriptic, înalt al profesorului Mironescu, cel de elită mondenă şi franţuzită din lumea Sophiei şi cel ipocrit-burghez al fiicei sale cu oralitatea debordantă, frustă a fostei negustorese Vica Delcă“.

Romanul de familie din părţile a doua şi a treia ale Dimineţii pierdute ne plasează în lumea de odinioară a elitei intelectuale şi a marii burghezii. Paul Cernat îl defineşte ca „o replică, implicit polemică, la Cronica de familie a lui Petru Dumitriu“. Această naraţiune conţine, la rândul ei, trei părţi distincte: dialogul de la ora ceaiului, în salonul profesorului Ştefan Mironescu, din 1914, când se află vestea morţii regelui Carol I, povestea unei după-amiezi în grădină, cu intrigă amoroasă, din august 1916, văzută din perspectiva a patru personaje (profesorul Mironescu, tânăra lui soţie, Sophie, adolescenta Margot, sora Sophiei, junele Titi Ialomiţeanu) şi Jurnalul Profesorului Mironescu.

Ştefan Mironescu este profesor universitar de lingvistică, un savant cu studii de romanistică în Germania. Provine dintr-o familie înstărită, are casă lângă Şosea şi ţine salon deschis, în care, pe lângă obişnuitele mondenităţi, se discută acum problemele arzătoare ale politicii. Bolnav de plămâni, slăbit, neurastenic, profesorul trăieşte drama geloziei, suspectând o idilă între capricioasa Sophie şi Titi Ialomiţeanu. Funcţionar într-un minister, fost student şi pretinzându-se discipol al profesorului, dar stângaci, lipsit de elocinţă, Titi Ialomiţeanu este, de fapt, un ins abil, oportunist, cu aspiraţii de parvenire. Margot îi va refuza cererea în căsătorie, dar îl va accepta după instalarea comunismului, ascunzându-l în casa de la Otopeni, în care se mutase după fuga lui Sandu Geblescu, soţul său, în străinătate. Vor face amândoi puşcărie, însă Ialomiţeanu se pare că se va descurca, după eliberare, şi în noul regim, prin mijloace reprobabile. În momentele din preajma izbucnirii Primului Război Mondial, prezenţa acestui soi autohton de Julien Sorel tensionează relaţiile din familia Mironescu.

În timp ce mai toată critica literară s-a lăsat impresionată îndeosebi de farmecul vitalităţii de mahala al Vicăi Delcă, Daniel Cristea-Enache îl consideră pe Ştefan Mironescu „cel mai greu realizabil personaj al romanului“, dar şi „cel mai realizat“: „«Greoiul» Mironescu, profesorul serios, idealist şi teoretizant, caută la nesfârşit armonizarea binelui occidental cu cel românesc, a binelui Patriei cu cel familial şi a binelui Familiei cu cel personal“. Ca personaj romanesc, Mironescu nu o poate surclasa pe inegalabila Vica, însă el rămâne o proiecţie identitară dezirabilă.

Deşi bănuita infidelitate a energicei Sophie îl macină pe bărbatul mult mai vârstnic, altitudinea gândirii profesorului Mironescu depăşeşte nivelul crizei intime, ţintind spre drama colectivă, a unui popor aflat în prag de război. De altfel, idealistul profesor îşi şubrezise plămânii în precedentul război, cel balcanic, patriotismul său nefiind doar demagogie de salon. Grav, adeseori patetic, îl irită permanent „sănătoasa poftă naţională de râs care ne întovărăşeşte dezastrele“. Neangajat politic, dar simpatizant al lui Ion I.C. Brătianu, intelectualul Mironescu înţelege responsabilitatea care apasă pe umerii celui care are în mână soarta ţării sale. În vreme ce Titi Ialomiţeanu susţine tabăra filogermană, profesorul are în vedere toate implicaţiile renunţării la neutralitate şi ale posibilelor alianţe.

Discuţiile despre iminenţa intrării în război îi prilejuiesc însă numeroase reflecţii despre poporul român şi despre caracteristicile acestuia, după cum vom vedea, mai ales negative. Profesorul vorbeşte despre vulnerabilitatea la manipulare a românilor, care pot deveni uşor victime ale unui lider autoritar, cu verb demagogico-populist. Cauza ar fi absenţa unei veritabile tradiţii democratice şi a unei necesare solidarităţi în situaţiile decisive: „ştim cu toţii că opinia publică românească ar fi, din păcate, destul de maleabilă în mâna unui politician autoritar… Că el ar putea s-o antreneze relativ uşor într-o direcţie contrară dorinţelor ei… Iar cauza o ştim, de asemenea foarte bine: mulţimea noastră a fost, într-o măsură de-a dreptul îngrijorătoare, lipsită de exerciţiul real al democraţiei, şi o tradiţie nu se creează într-o generaţie, două: de aceea ea nu ştie să-şi susţină revendicările, este gata să demobilizeze dintr-un nimic, se mulţumeşte, ca omul păţit, cu puţin… Dar mai ales nu este solidară, păcat pe care îl descoperi în toate straturile“.

Uneori, consideraţiile profesorului par pure ecouri ale discursului identitar auto-stigmatizant din Schimbarea la faţă a României de Emil Cioran: „oamenii arată dintru început obosiţi, dintru început resemnaţi, de parcă au mai trait încă atâtea alte vieţi grele şi dezamăgitoare, aşa că au renunţat de mult să se mai împotrivească răului atotputernic. Iar dezordinea, provizoratul, primitivismul se înmulţesc spontan… Ca microbii în praf… Există parcă în aer un ferment al dezordinii“. Sincronizarea cu Occidentul civilizat, visul românilor încă de la 1848, întârzie din cauza transmiterii, din generaţie în generaţie, a acestor microbi, generatori de boală socială şi de paralizie naţională: „Un microb atotputernic al corupţiei, al haosului, al lucrului făcut de mântuială. Relele de care se plângea şi tatăl meu şi de care nici noi nu încetăm a ne plânge. Iar toate la un loc plămădesc această formidabilă inerţie în care energiile se încleiază, se pervertesc, se îneacă“. Dar, observă Mironescu, extrem de subtil, dacă toţi ne plângem de aceste rele şi „am fi chiar atât de mulţi nemulţumiţi şi chiar atât de mulţi oneşti, cum s-ar mai înmulţi răul?“ De fapt, românului îi place să clevetească şi să-l culpabilizeze pe celălalt, întrucât „debila noastră indignare“ va fi mai târziu gata „să se acomodeze pe loc când va fi vorba de sine“.

Deşi are el însuşi un unghi critic de a judeca poporul român, însă unul superior, profesorul conştientizează pericolul criticii cu orice preţ, al criticii ca armă politică partinică, aceasta subminând interesele naţionale. Libertatea şi democraţia sunt abuzate, astfel, în scopuri egoiste, personale ori de grup parlamentar. În plus, nimeni nu acordă nimănui prezumţia de onestitate şi de bune intenţii, viaţa politică semănând cu un carusel al acuzaţiilor reciproce: „Un furnicar de siluete groteşti, ce nu par, ca păpuşile de bâlci, să fie mişcate decât de sforile ambiţiei şi lăcomiei! Singuri ne descriem astfel, angajaţi tot timpul în adversităţi pătimaşe, vociferând încontinuu, interpelând cu insolenţă în Cameră şi boicotând proiecte bune de legi, numai pentru că le-a propus adversarul, ţinând admirabile discursuri fără să avem deloc dreptate! (…) Pornind din orişice revoluţii pe care primarul le împrăştie cu câţiva jandarmi călări şi cu praful ridicat de târnurile măturătorilor, mergând cu orice motiv mărunt la Palat ca să strigăm acolo: Jos Carol I, ruşinea tronului României! Jos guvernul, bandă de asasini! Lăsând studenţii să-şi cheltuie entuziasmul tineresc, ridicând baricade, ţinând discursuri incendiare, căţăraţi pe statuia lui Mihai Viteazul…“. Cu atât mai mult îl deranjează zeflemeaua, bârfa, scandalul, insulta şi calomnia, pe scurt, decredibilizarea oricui, fie în virtutea adversităţii politice, fie din pura plăcere de a spurca orice şi pe oricine: „În fiecare zi aflăm altă dezvăluire scandaloasă! Altă maşinaţie a unor personae, considerate până acum în afara oricăror bănuieli! Altă afacere oneroasă în care sunt amestecaţi oameni pentru a căror onestitate am fi garantat! În permanenţă se spun secrete pe care într-o oră le va şti oraşul şi se vorbeşte interminabil despre venalitate, bani publici deturnaţi, corupţie, iarăşi venalitate şi trădare! Ore întregi de cozerii şi taclale din care cine mai poate rămâne neatins, dacă nu de insultă şi calomnie, măcar de o insinuaţie subţire? Pentru că de la duşmani trecem la amici neaflaţi de faţă, răul nefiind, bineînţeles, numai în tabăra celorlalţi. La fiecare dintre ai noştri am observat contraziceri între spusă şi faptă, josnice laşităţi, mici ticăloşii, alianţe ruşinoase! Despre fiecare dintre ai noştri am putea vorbi destul, şi chiar vorbim, pentru că îi cunoaştem mai de aproape…“. Timpul îi va da dreptate spiritului echilibrat şi idealist al profesorului, dacă ne gândim la omul politic în care credea, Ionel Brătianu. În ciuda campaniilor de presă denigratoare, care au ajuns până la linşajul mediatic, acesta, cu toate omeneştile-i umbre, a scris o pagină luminoasă în istoria poporului român. Aparent rigidul savant înţelege necesitatea diplomaţiei şi a compromisului (politic) tolerabil. Le va aplica el însuşi, pentru păstrarea liniştii familiei, zdruncinate de naivitatea romanţioasă a imaturei Sophie şi de intruziunea versatilului malonest Ialomiţeanu.

Ştefan Mironescu găseşte că deriziunea continuă este dizolvantă, fiindcă, odată cu băşcălia ieftină ad hominem, se bagatelizează şi idealurile, marile proiecte naţionale, odată cu discreditarea unor personalităţi, nelipsite de păcate, precum orice fiinţă umană, se maculează şi principiile. Din acest motiv, în România pare să nu se poată coagula niciodată nimic de anvergură, iar ţara pare să-şi rateze mereu şansele la evoluţie: „din atâta pragmatism şi din atâta ironie, nu-ţi pare, dragul meu, că se nasc mult mai greu iluziile naţionale? Sau, dacă totuşi ajung să se nască, nu-i de aşteptat să le pierdem destul de uşor, la cea dintâi încercare grea a istoriei? Abia să se fi limpezit cerul şi, la primul nor, soarele să dispară iar. O frumoasă dimineaţă compromisă… pierdută…“. Avem aici, dincolo de sensul concret al dimineţii pierdute de Vica sau de Ivona, cândva la sfârşitul anilor ’70, semnificaţia metaforică a titlului romanului, valabilă pentru orice timp. Căci istoria românilor înregistrează destule „dimineţi pierdute“.

Profesorul Mironescu este, cu certitudine, nu doar contrapunctul Vicăi Delcă, în economia Dimineţii pierdute, ci şi un spirit anti-caragialian. Pentru Ştefan Mironescu, idealismul donquijotesc reprezintă o soluţie a progresului naţional.