Titlul surprinzător, aparent năstruşnic al noului volum de versuri al scriitorului Varujan Vosganian, Ei spun că mă cheamă Varujan, trimite, de fapt, metonimic, la problematica identităţii: „şi, totuşi, care e numele meu/ când nu mă cheamă nimeni?” (Numele meu).

Poemul inaugural, intitulat chiar Prefaţă, anunţă el însuşi, prin rezumatul enumerativ, temele derivate din această preocupare fundamentală a cunoaşterii de sine şi a autodefinirii identitare, cum ar fi relaţia cu transcendenţa şi cu alteritatea, incertitudinile şi temerile fiinţei care se caută şi se pierde în labirintul interior, fiindu-şi, deopotrivă, şi minotaur, şi Tezeu: „despre lucrurile care nu s-au întâmplat dar nu se mai întorc/ despre drumul prea scurt ca să pot ajunge/ la capătul lui/ despre mulţimile care mă apără de mine însumi/ despre firimiturile de la masa de seară/ când ceva din mine mă vinde/ despre gândurile care se repetă la nesfârşit/ ca-ntr-o oglindă aşezată în faţa oglinzii/ despre liniile palmei pe care, citindu-le, ghicitoarea/ mi-a spus că o să trăiesc mult şi bine/ dacă o să pot traversa o punte// şi de atunci am tot timpul senzaţia/ că trupul meu se clatină pe puntea aceea// şi iarăşi despre lucrurile care s-au întâmplat şi se tot întorc/ despre frica de a iubi înainte de a fi iubit/ despre aşternutul rămas după o noapte de dragoste/ ca un mormânt răscolit/ despre ploaia care numără toate clipele/ într-o singură clipă// despre mine”. Ieşirea este posibilă prin poezie, o Ariadna sui generis. Numai că firul ei luminos trage după sine şi un cortegiu de umbre, devenind un joc de oglinzi care reflectă şi metamorfozează, în acelaşi timp, o proliferare barocă a imaginilor şi a faţetelor unei personalităţi debordante: „un labirint de oglinzi în care eu sunt peste tot/ şi totul se năpusteşte asupră-mi” (O poveste lusitană spusă de un olandez).

Proteismul identitar se desfăşoară în două tipuri de structurări poetice, nelipsite însă de manifestări hibride. Primul tip este cel al scenariilor simbolic-arhetipale, construite în siajul lirismului oracular, vizionar, (neo)modernist (şi al unor modele ca Mircea Ciobanu sau Nichita Stănescu): Arta sinuciderii, Aşteptarea, O lume a intervalului, Numele ascuns, Poveste, E pace, Tronurile, Întoarcerea Sinelui risipitor, Sărbătoarea învierii ş.a. O delicată pudoare, o teamă de afişare a propriului ecorşeu prezidează ceremonialul poetic al celui care se ascunde în (şi se dezvăluie prin) parabole şi alegorii, de sorginte mitic-livrescă, îndeosebi biblică. Acestea vorbesc despre libertate sau iluzia sa, despre păcat şi mântuire, despre pierderea inocenţei şi nostalgia copilăriei, despre întâmplare şi destin, despre incompletitudine, despre trădarea trupului, despre neîntâlnire, despre dualitatea existentului, despre trecerea prin timp, despre risipire, despre ambivalenţă, despre suflet, despre neajunsul naşterii, despre durere ca revelator al sinelui, despre salvarea prin scris, despre nedesăvârşire, despre dragoste, despre inefabil etc. Gradul de abstractizare al poemelor variază. Unele sunt reverii „impersonale”, jocuri ale inteligenţei şi ale imaginaţiei (Pălăria domnului Fibonacci, Visul, Eseu asupra mişcării, Povestea cercului, Jocul întâmplării), altele încarcă meditaţia asupra temelor condiţiei umane cu materie autobiografică. Reprezentative pentru balansul dintre general şi individual, dintre comun şi specific, dintre aventura existenţială simbolică şi cea particulară ar putea fi poemele Când o să ştiu, Cronicile copilăriei, La ivirea ta, Ieşirea, Stigmatele, Moby Dick, O nouă zi din viaţa lui Leopold Bloom, Aleph. Al doilea tip de structurare poetică este cel al scenariilor concret-biografice, preponderant denotative, dar cu revelaţii exemplare, general-umane, fiindcă Varujan Vosganian nu este „un poet al naturii”, care să înregistreze realitatea ca un obiectiv de filmat, ci unul al culturii, observând şi problematizând „nepotrivirile” lumii, surse ale angoaselor şi ale durerilor (Poemul ca nepotrivire). Emblematice, în această serie, sunt poemele Amintire, Prima îmbrăţişare, Balada băcanului, Cineva tocmai a intrat pe uşă, Elegia valizei de lemn, UM01256, Fortul 13, Coperta a patra.

Evantaiul identităţii se deschide, în Ei spun că mă cheamă Varujan, într-o paletă de ipostaze poetice: omul contemplativ, care meditează la cele văzute şi nevăzute; omul cetăţii, care analizează probleme colective; urmaşul neamului său armenesc, care duce în spate o istorie dramatică; autoproiecţia romantică a „titanului”; psalmistul paradoxal, aparent eretic; poetul ca alter incontrolabil; omul concret, al fragilităţii, al suferinţei şi al melancoliei. Varujan Vosganian scrie versuri rafinate artistic, armonioase muzical, în care diferitele identităţi, uneori contradictorii, se potenţează şi se îmblânzesc una pe alta, în spiritul unei insolite pax poetica.

Cel mai recent volum de versuri al lui Vasile Igna, Periscop, este, după cum semnalizează şi paratextul (titlul şi motto-urile), o meditaţie asupra reprezentării poetice. Metapoezia aceasta nu cade însă într-un narcisism tehnicist şi sec, ci se dezvoltă ca un fermecător caleidoscop multicolor.

Deşi se revendică de la un poet ca Arghezi („Când se-mpotmoleşte ceasu-n trezvie/ Mi-e tot mai greu să citesc poezie./ Şi mi-e tot mai povarnic s-o scriu./ E ca şi cum aş cresta în hârtie/ C-un ruginit şi barbar bisturiu” – 21 mai – argheziană), Vasile Igna este aici mai degrabă un dimovian. Conştientizând limitele limbajului („Să cred că toate limbile sunt odioase pentru/ că spun mai puţin decât pot eu înţelege?”) şi cenzurile transcendente („Doar că atunci nonsensul avusese sens iar el văzuse graniţe/ peste tot chiar şi acolo unde se întindea Oceanul/ ori arhipelagurile inflaţioniste ale Cerului./ Şi vorbise cu silabe alcătuite din umbrele/ unor litere proiectate pe un ecran vălurit”), poetul se desfată compensator prin „vorbitul în limbi”, care nu este însăşi „vorbirea” (drama incompletitudinii limbajului şi a condiţiei ontologice slabe îl bântuise şi pe Nichita Stănescu, inventatorul necuvintelor). Ca la Dimov, vocabulele se coagulează într-o plasmă babilonică, iar rima devine factor tractant al poemelor. Efervescenţa lexicală şi muzicalitatea generată de potrivirea cuvintelor lasă adesea în suspans coerenţa sensului. Vasile Igna (îşi) descrie poezia ca o luptă continuă între logica raţiunii şi plăcerea muzicii, între vedere şi viziune, între reflectare analitică şi obscurizarea semnificaţiilor. Procesul po(i)etic poate fi înţeles şi ca o dialectică între necesitate şi gratuitate: „Până în ziua aceea judecător fusese/ spiriduşul ce se nghesuise între ramele/ strâmte ale minţii, unde silabele alunecau/ pe patinele inegal ascuţite ale logicii./ Iar ochiul lui se deschidea mereu înăuntru/ ca al orbului Clarissimuus ce vedea doar cu/ sunetele, cu pâlnia fluidă a muzicii./ Şi câteodată cu ecoul plânsului/ dinaintea naşterii, murmurul amniotic./ Curând, în orbitele ochilor săi se va coase/ lentila periscopului ce ar putea să descompună/ umbra mocirloasă a rimelor. Popasul/ human friendly al bumerangului./ Dar nu şi murmurul lui, nu şi împerecherea/ incestuoasă a sunetelor./ Pe acestea le desfăcuse bucată cu bucată,/ neuron după neuron, dendrită după dendrită./ Şi se judecase cu ele în Tribunalele căptuşite/ cu papură ale nonsensului. În obscuritate. Unde în loc de una mereu răsăriseră două/ mereu acţiunea era egală cu reacţiunea,/ deoarece el învăţase să înţeleagă nu să clarifice” (Vorbitul în limbi). În aceeaşi „epopee” metapoetică meditează, în stil retoric, la arbitrarul semnului lingvistic: „Poate că ar fi fost de ajuns să schimb cuvintele între ele/ să trag aer în piept şi să-mi văd de drum./ Sau să întorc foaia şi să le deşert ca pe un/ făraş sub capacul ruginit al tomberonului./ În definitiv care dintre ele fusese îndreptăţit să/ numească fericirea şi care disperarea?/ Şi cine altcineva le-ar fi putut ajuta?/ Sintaxa? Logica? Hazardul?”. Poezia este reprezentare, iar nu Realitate, chiar dacă ea caută mereu căi ingenioase de a ieşi din convenţie şi previzibil: „Aici, în Vale, Magritte se vinde la toate tarabele./ Vorbesc cu dânsul în limbi. Fumez./ Aceasta nu e o pipă”.

În atari condiţii, poetului îi revine sarcina de a frământa vocabularul pentru a-l transforma în cofeturi lexicale. O arhitectură barocă de imagini iese din luxurianţa cuvintelor. Deşi prezintă într-un poem Copyright-ul unui haos total, dadaist, din care dispare orice fel de regulă, sub bagheta unui Zeu pitic (aluzie la Rondelul zeului pitic dimovian), Vasile Igna nu abandonează niciodată rigoarea formală, lucrătura geometrică a versurilor.

Periscop conţine o poezie rafinată şi livrescă, fantasmatică şi extravagantă, strălucitoare ca o perlă din care pândeşte mereu „soarele vidului”.