Cristian Pătrăşconiu este unul dintre cei mai activi şi iscusiţi jurnalişti culturali de azi. Realizează şi publică interviuri, anchete, dosare tematice, recenzii în câteva reviste de cultură ale Uniunii Scriitorilor din România, în principal, în Orizont, România literară şi Ramuri. Rodul muncii sale susţinute şi temeinice din ultimii ani a fost strâns anul acesta în patru volume, apărute la Editura Universităţii de Vest din Timişoara.

Marea Unire. Prima sută şi Treizeci, anii de după sunt două culegeri de articole semnate de autori de primă mână în diverse domenii ale cunoaşterii, rezultate în urma a două suplimente tematice ale României literare, publicate de-a lungul anului Centenarului Unirii – 2018 şi, respectiv, 2019, când s-au împlinit treizeci de ani de la căderea lui Ceauşescu. Plecând de la două evenimente importante şi complexe ale istoriei noastre, cu implicaţii şi reverberaţii de durată, aceste volume nu puteau fi decât unele multi- şi interdisciplinare. Ele reprezintă radiografii ale corpului românesc privit din diverse unghiuri: istoric, social-politic, economic, antropologic, religios, educaţional, filosofic, publicistic, artistic (literatura, muzica, artele vizuale, teatrul, cinematografia). Marea Unire este, aşa cum subliniază şi coordonatorul, „a) o sumă şi, mai precis, b) o adunare a unor momente foarte bine delimitate în timp şi spaţiu şi a unor procese, care se întind, pe axa timpului, şi în faţa şi în spatele anului (nu e o exagerare deloc să îi spunem aşa!) astral pentru ţara noastră, 1918“. De aceea, Marea Unire. Prima sută conţine atât micro-istoriile documentate şi poveştile Unirii din 1918, cât şi analiza de subtilitate a proceselor care au marcat mentalul colectiv, de-a lungul vremii. Tema are „o geometrie variabilă“, a fost şi poate fi trecută prin tot felul de filtre, suscită dezbateri şi controverse, mitizări, demistificări (punctuale) şi remitizări continue. Istoria Marii Uniri rămâne însă una dintre marile naraţiuni fondatoare ale statului român, iar ea trebuie cunoscută şi păstrată vie prin astfel de gesturi de restituţie şi de rememorare. Nu prin festivisme găunoase, ci printr-un patriotism al faptelor, inclusiv culturale. Demersul lui Cristian Pătrăşconiu, întrupat într-o carte, are la bază credinţa în puterea edificatoare şi salvatoare a educaţiei şi a culturii. În acest sens, rezonează cu viziunea lui Boia, citat într-un loc: „problema cheie rămâne educaţia, în sensul cel mai cuprinzător al termenului. Contrar opiniei lui Marx, în orice societate, nu economia comandă, ci cultura. Ne-am occidentalizat doar pe jumătate, în timp ce jumătatea cealaltă (cultură, mentalităţi, comportamente) e încă ancorată în vechea tradiţie orientală. Singura noastră şansă este să ducem până la capăt procesul de modernizare şi de democratizare început în urmă cu două veacuri. Dacă vrem să mai însemnăm ceva în lumea de mâine”. Treizeci, anii de după cartografiază societatea românească din ultimii treizeci de ani, tranziţia de la comunism spre o democraţie funcţională. Şi în acest caz este vorba despre momente de cotitură istorică şi de procese întinse în timp, despre paşi şovăitori şi poticneli, despre convalescenţe dureroase şi transformări lente. Volumul are aceeaşi mobilitate a abordărilor, aceeaşi premisă a ideilor în dialog şi o „practică sănătoasă a spiritului critic“. Textele sunt „încercări de a înţelege, de a ne înţelege, nu adevăruri absolute şi tăioase“. În ciuda reliefării aspectelor nevralgice şi a privirii critice, atitudinea editorului rămâne una echilibrată şi comprehensivă: „Nu poţi avea, ca ţară, o istorie plictisitoare când eşti aşezat, geografic, acolo unde se întâlnesc civilizaţii şi unde se confruntă – soft adesea (sau hibrid, cum e la modă astăzi), dar intens – cei care aleg diverse arhitecturi (geo)politice. În alte cuvinte: nu poţi avea o istorie plictisitoare când eşti «la margine», când ţara ta şi/ sau imediata sa vecinătate sunt scene unde se testează moduri posibile ale viitorului raporturilor de forţe din lume. Istoria ultimelor trei decenii ale României era condamnată să fie – aşa cum ştim prea bine (direct, adesea) că a fost! – tensionată, intensă, plină de tot felul de accidente, cu răsturnări de situaţii, cu restart-uri exasperante uneori, cu momente de rătăcire, dar şi cu fapte care, în sensul democraţiei, pot livra speranţă şi optimism”.

Celelalte două volume adună interviuri, unul, după un criteriu tematic, altul, în virtutea unui spirit al dialogului cald şi profund. Comunismul de apoi reuneşte istorici, cercetători, analişti ai unuia dintre fenomenele care au devastat secolul al XX-lea şi ale cărui reminiscenţe se mai văd şi azi. Thierry Wolton consideră comunismul „un orgasm intelectual toxic“ şi vorbeşte despre amploarea complicităţilor care i-au menţinut vlaga, Stéphane Courtoia reaminteşte că „ideea comunistă moare mai greu acolo unde a fost la putere“ şi crede că a fost „prea blând“ în Cartea neagră a comunismului. Dennis Deletant analizează comunismul românesc în comparaţie cu regimurile din celelalte state ale blocului estic, iar Adam Michnik pledează pentru „terapia prin adevăr“, dureroasă, dar eficientă pe termen lung. Ana Blandiana povesteşte despre Memorialul de Sighet, Vladimir Tismăneanu, despre Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Lucian Boia atrage atenţia că sistemul comunist „nu merită nici măcar încă o singură şansă să existe! S-ar ajunge la aceleaşi rezultate: iarăşi crimă, iarăşi asuprire! O utopie nu are cum să funcţioneze decât prin forţă, prin coerciţie, prin abuz”. Dragoş Paul Aligică se axează pe dimensiunea economică a comunismului şi avertizează asupra noii rinocerite a Corectitudinii Politice. De taină este o antologie eteroclită de interviuri, cu personalităţi diverse, de la Ioana Pârvulescu şi Ion Vianu până la Monica Pillat şi Dan Grigore, de la Bogdan Tătaru-Cazaban la Mirel Bănică. Temele de discuţie diferă în funcţie de interlocutor şi de preocupările/ pasiunile acestuia (literatură, sociologie, angelologie, medicină, muzică etc.). Cristian Pătrăşconiu ştie să provoace prin întrebări, este persuasiv la nevoie sau reţinut, lăsând întotdeauna rolul principal invitatului la dialog (spre deosebire de multele emisiuni tv., în care moderatorul vorbeşte mai mult decât invitaţii). O dovadă în plus de profesionalism şi de rară modestie, într-o lume a ego-urilor gonflate şi a incapacităţii de a-l asculta pe celălalt.

Jurnalist cultural de vocaţie, Cristian Pătrăşconiu realizează un adevărat tur de forţă prin cele patru volume prezentate aici succint. Cine vrea să înţeleagă istoria social-politică şi culturală a ultimului secol românesc (dar nu numai) are în aceste cărţi un punct solid de pornire.