După incursiunea în Belle Époque românească din romanele „retro-futuriste” Viaţa începe vineri şi Viitorul începe luni, Ioana Pârvulescu se (şi ne) teleportează　în vremea patriarhilor biblici. Prevestirea (Humanitas, 2020) expandează narativ-ficţional Cartea lui Iona. Deşi este un roman mitic, el are şi o dimensiune realist-istorică, fiindcă autoarea încearcă să reconstituie, pe baza surselor disponibile, viaţa oamenilor de acum aproape trei milenii, din Galileea şi din cetatea Ninive. Modelul său pare a fi Th. Mann, cel care rescrie istoria biblică a lui Iosif şi a fraţilor săi, iar nu M. Sorescu. Pentru scriitorul oltean, hipotextul mitic era doar pretextul unei parabole dramatice despre absurdul condiţiei umane, în siaj existenţialist.

Compoziţia ingenioasă a naraţiunii, prin ştafeta povestitorilor, urmaşii profetului Iona, face din Prevestirea o transpunere romanescă a unor idei eliadeşti: mitul, ca „istorie sacră”, evocă întâmplări „reale” petrecute in illo tempore, iar literatura este „fiica mitologiei”. Povestea lui Iona va fi reluată şi adăugită de-a lungul timpului, din gură în gură, ca într-o spirală a eternei reîntoarceri la origini, în special de către femeile neamului (ele încarnează prototipul Şeherezadei), dar nu numai (unui bărbat i se datorează varianta scrisă prescurtată): „Se spune că poţi să albeşti de frică pe loc, eu nu ştiu dacă e adevărat. Poate că, nu cu totul, şi Esther, prima povestitoare, umflase niţel lucrurile punând culoare, culoare albă, de la ea? Să nu fim cârcotaşi, să ne bucurăm senini de basmul ăsta adevărat, că nu e nici pe departe sfârşit. Oricum, o să-ţi spun ce s-a întâmplat aşa cum mi s-a spus şi mie, iar unde e loc gol şi lucru de necrezut o să le acopăr cu închipuirea mea, că altfel, dacă totul trebuie explicat după raţiune, la ce bun să mai spui poveşti?”. Menirea descendentelor lui Iona nu este numai aceea de a perpetua specia (măritându-se la vârste fragede, în epocile vechi, şi făcând copii), ci şi de a menţine vie povestea. O naratoare de la sfârşitul secolului al XX-lea punctează că „azi Esther ar fi fost o scriitoare cunoscută, fotografiată, poate cu doi iubiţi şi cine ştie dacă ar fi apucat să-l cunoască şi pe Amos Oz şi să stea cu el la masă”. La moştenirea milenară a istoriei fondatoare se adaugă inelul de argint cu safir al lui Iacob, dăruit Estherei, prima povestitoare (în mitologia platoniciană, inelul – lui Gyges – este un simbol al puterii). Deşi profetul Iona, cel scuipat după trei zile din burta Leviatanului, reprezintă eroul mitului, în Prevestirea, personajul care pune cărbuni pe jarul naraţiunii este Iacob ben Beniamin, presupusul pater biologic, oricum, unul spiritual. Iona nu poate ieşi din tiparul prestabilit şi, pentru a-l păstra în rolul de unealtă divină, autoarea îi conturează un portret mai degrabă previzibil. Iona este vânjos ca un zeu, zgârcit la vorbă, taciturn, „strâns în el ca pumnul”, chinuit în secret de misiunea ce-i fusese transmisă de vocea lui Dumnezeu; când începe a glăsui, năprasnic precum tunetul, o face doar pentru a prevesti pieirea fastuoasei şi păcătoasei Ninive. Iacob ben Beniamin, vărul lui Amithai, care fugise la „capătul lumii”, Tarşiş, pentru a scăpa de ispita frumoasei mame a lui Iona, se dovedeşte un personaj mult mai complex: pe de o parte, el conservă aerul veterotestamentar, pe de alta, sparge monotonia biblică, având o forma mentis „modernă”. Dacă Iona, în ciuda faptului că fusese un „ales”, un protagonist al unor hierofanii, pare, totuşi, un haplos, un ins simplu, dintr-o bucată, Iacob este un polytropos şi, în felul lui, un Odiseu reîntors la Gat-Hefer pentru a-şi recupera fiul (însă Tatăl ceresc încurcă puţin planurile tatălui pământesc). Iacob se arată de la început ambiguu (învăluit în misterul unei idile de demult cu soţia vărului Amithai), este bonom şi volubil, un maestru al vorbelor meşteşugite, care se exprimă mereu în pilde, precum înţeleptul rege Solomon: „de-obicei supărarea nu se lipea de el. O alunga cu câte o vorbă cu înţeles cutezător sau dublu, făcându-i pe cei din preajmă, când îl descopereau, să se minuneze şi să surâdă. Ajuta cu bucurie pe oricine şi se făcea iubit într-o clipă”. Dar Iacob generosul, „tatăl” de împrumut al umiliţilor şi obidiţilor soartei (copiii cerşetori de la Ioppe), nu este numai bogatul negustor bun samaritean, cu facondă fermecătoare, ci şi omul învăţat, cel care ştie să citească atât sufletele, cât şi tăbliţele de lut de la Ninive, vraciul iscusit, tămăduitorul bolnavilor, salvatorul care refuză superstiţiile (în general, acestea condamnau la moarte nevinovaţi), întrucât el cunoaşte tainele medicinei incipiente.

Destinul lui Iona este scris dinainte, de altfel, în roman, există două momente care îl prefigurează: coborârea în fântână (pentru a salva o fetiţă) şi retragerea în burta corabiei (înainte ca echipajul să-l arunce în mare şi să fie înghiţit de monstru). Abia în situaţiile de criză, în poezia rugăciunii din „colivia de carne” a chitului şi în revolta faţă de eşecul prevestirii apocalipsei pentru Ninive, Iona capătă pregnanţă umană, nu mai este doar un pion într-o schemă arhetipală austeră. Se roagă înfricoşat, cu fervoarea psalmistului, şi se răzvrăteşte neputincios contra neînţelesului, precum virtuosul Iov, cel care pierduse tot ce avea mai scump pe lume. Viaţa lui Iona, sfârşită în ceaţă, dobândeşte semnificaţie a posteriori, în povestirea urmaşilor. De aceea, legenda lui devine o parabolă despre fragilitatea şi limitele fiinţei umane: „Nu ştia cât a stat acolo, în gura lui sau în burta lui, că timp nu era în colivia de întuneric şi nu avea habar unde se află. Până să se roage, era prins între lumi. Monstrul putea fi orice. Odată cu rugăciunea, lucrurile s-au limpezit, şi s-a arătat că Dumnezeu trimisese vietatea nu ca să-l omoare, ci, dimpotrivă, să-l salveze de la înec. Căci de multe ori lucrurile îşi schimbă în timp întregul înţeles, iar rugăciunea are însuşirea asta: limpezeşte deodată toate apele, chiar şi pe ale mării. Era iertat”. Dar, dacă îşi ispăşise vina neascultării, fusese iertat şi pornise la Ninive, noua Sodomă, să-şi împlinească rostul, de ce Dumnezeu îl pedepseşte iar, transformându-l într-un profet mincinos? Sensul existenţei lui Iona îl descifrează tot povestirea retrospectivă, milenară: „binele cu răul se fac deodată, îngemănate, şi nu apare unul fără să apară şi celălalt. (…) puterea vorbelor lui era alta şi altfel decât credea el, şi că se vădea abia când nu i se împlineau. Pentru că puterea lor se trage din puterea lui Dumnezeu, care depăşeşte înţelegerea omului. Cuvintele lui construiseră vieţi, nu distruseseră ziduri. Adică opera şi-a depăşit creatorul”.

Pe lângă încărcătura biblic-sapienţială, Prevestirea Ioanei Pârvulescu are şi o latură pitorească (mai ales prin umanitatea pestriţă din portul Ioppe şi de pe corabie; beteagul Elişa şi orbul Abiel, protejaţii lui Iacob, sunt două personaje secundare pline de vivacitate şi de culoare) sau exotică (opulenta cetate Ninive, centru cosmopolit al civilizaţiei asiriene, dar şi al luxurii orientale). Descrierile acestor lumi amintesc fie de romantismul istoric al lui V. Hugo, cu a sa Curte a miracolelor, fie de erotismul şi cruzimea celor 1001 de nopţi. Romanul experienţei miraculoase a lui Iona se împănează cu Bildung-ul lui Eli, puştiul căruia dragostea Estherei îi va asigura un loc important în poveste. De altfel, iubirea, sub forma l’amour passion, este celălalt „monstru” din existenţa eroilor Prevestirii. Aproape fiecare dintre ei apare drept prizonierul unei pasiuni mistuitoare, pentru Iona, nevasta temutului Belus, Sargina, fiind cea din urmă (fiindcă nu mai aflăm dacă nabi va reuşi să se elibereze din plasa neagră şi catifelată a femeii din Ninive, în timp ce acasă, în Galileea, blânda Hannah îl aşteaptă cu pruncul, înfiorată de vise premonitorii).

Prevestirea este, deopotrivă, un roman mitic şi de aventuri, de dragoste şi formativ, simbolic şi de atmosferă istorică străveche. Sapienţial-parabolic, pitoresc, exotic şi discret metatextual (prin reflecţiile asupra povestirii), romanul Ioanei Pârvulescu se citeşte cu plăcere şi ca o „lecţie” de revivificare a unui mit arhicunoscut, fără a-i altera substanţa primordială. Prevestirea rămâne, în fond, o rescriere tandră şi reverenţioasă a poveştii lui Iona, păstrând ethosul biblic al cenzurii transcendente. Nu în ultimul rând, după această carte s-ar putea realiza scenariul unui film de succes.