„În aşteptare, Dissescu se întreabă pentru a suta oară de ce îşi caută aşa de mulţi intelectuali refugiul şi salvarea în literatură. De ce, oricât ar fi ei de savanţi, până la urmă tot la literatură ajung? De unde fascinaţia asta pentru condiţia de scriitor, de scriitoraş, de scârţa-scârţa pe hârtie?“. Interogaţia, deopotrivă serioasă şi (auto)ironică, a acestui personaj din În aşteptare poate fi şi a autorului însuşi, profesorul, criticul şi istoricul literar, fostul diplomat Mihai Zamfir, care nu a rezistat ispitei de a scrie literatură, publicând, de-a lungul timpului, mai multe romane.

În Educaţie târzie şi Fetiţa, Mihai Zamfir pleacă de la două modele ilustre, capodopere ale literaturii universale, Educaţie sentimentală de G. Flaubert şi Lolita de V. Nabokov. În Se înnoptează. Se lasă ceaţa are vedere tiparul epistolar, foarte la modă în secolul clasic francez, în care crease emulaţie şi traducerea Scrisorilor portugheze ale Marianei Alcoforado. În Acasă şi Poveste de iarnă, prozatorul tematizează „raportul omului cu oraşul“, iar telefonul se dovedeşte un „«personaj» central“, ca în Jocurile Daniei lui A. Holban, cum observa cândva N. Manolescu. Oraşul (Bucureştiul şi Iaşul) reprezintă, şi în romanul În aşteptare, mai mult decât un simplu decor, iar telefonul capătă şi aici un rol esenţial. Povestea de iubire dintre înflăcărat-chinuitul Christi, cu rădăcini moldave, dar supravieţuind în Capitală, şi capricioasa, alunecoasa Veronica, trăitoare în „dulcele târg al Ieşilor“, pare, până la un punct, o rescriere în variantă modernă a amorului dintre Eminescu şi Veronica Micle. Schimbul de scrisori din veacul al XIX-lea este înlocuit, în naraţiunea lui Zamfir, de convorbirile telefonice sau de aşteptarea lor înfrigurată. Motivul incestului (dragostea dintre soră şi frate după tată, crescuţi în familii diferite), care asigură doza de senzaţional a acestui roman altfel realist (atât ca frescă socială, cât şi ca verosimilitate psihologică), îşi are sorgintea, probabil, tot în fantezia scandaloasă, în răspărul moralei curente, a lui Nabokov din Ada sau ardoarea. Destui scriitori celebri au făcut din toposul casei un spaţiu privilegiat al unor istorii de familie, şi nu numai (Ch. Dickens, Th. Mann, M. Proust, W. Faulkner sau, la noi, M. Caragiale, G. Călinescu, C. Ţoiu, G. Adameşteanu etc.). Mihai Zamfir sugerează relevanţa casei în imaginarul romanesc încă de la început, prin motto-ul din Poetica spaţiului de G. Bachelard. Ceea ce-l diferenţiază însă de alţi autori este paralelismul vieţii personajelor care locuiesc în vila-bloc cu numărul 6 din fundătura Vergului, în fosta mahala bucureşteană Negustori. Singurătatea atroce a locatarilor, încapsulaţi, câte unul ori câte doi, la câte-un etaj, pe care naratorul din În aşteptare îi prezintă cititorului, îi aduce la starea de vizibilitate (ca şi cum ar lumina, alternativ, câte-o fereastră), te determină să-ţi imaginezi maiestuoasa casă interbelică precum într-o pictură de Edward Hopper. Senzaţia de alienare, specifică artei lui Hopper (justificată, în În aşteptare, în primul rând, de condiţiile istorice apăsătoare din anii ’80 ai comunismului târziu), devine copleşitoare.

Clădirea florentină din centrul Bucureştilor este, astfel, nu doar un personaj axial, martor tăcut al tuturor frământărilor şi transformărilor social-politice din 1930 până în 1990, ci şi principalul element al tehnicii de compoziţie, din care derivă şi structura romanului. Nu ştiu dacă Mihai Zamfir a citit Trei etaje de Eshkol Nevo, autor în vogă, poate cea mai importantă voce a noii generaţii de scriitori israelieni, dar În aşteptare se aseamănă, ca mod de structurare, urmărind locatarii imobilului pe etaje, cu această carte. Ca notă distinctă, Mihai Zamfir nu adoptă, în romanul său, numai stilul confesiv, la persoana I. Naraţiunea impersonală ori neutră este împănată cu fragmente în stil indirect liber, cu monologuri interioare şi introspecţii ale „eroilor“ aflaţi mereu „în aşteptare“. Fără programul multiperspectivismului polifonic camilpetrescian din Patul lui Procust, se creează, totuşi, şi aici, un efect caleidoscopic. Personajele sunt privite din exterior, de naratorul obiectiv (care se abţine să ajungă vreo instanţă morală, de tipul supra-eului), sau se privesc unele pe celelalte, uneori se autoanalizează, ezitând, parcă, să parcurgă drumul până la capăt, către sinele profund, perspectivele se multiplică şi se diversifică, într-un joc al suspiciunilor şi al nevoii de apropiere, al stânjenelilor şi al secretelor. Ceea ce se păstrează nemărturisit şi se ţine tăinuit cu grijă (pornirile tenebroase ale subconştientului, pasiunile abisale, dorinţele refulate) izbucneşte în zilele de tensiune şi de criză ale Revoluţiei din ’89. Momentul dramatic, aparent eliberator, adevărat punct culminant al romanului, se va dovedi însă curând, în primele luni postrevoluţionare, doar o bornă pe harta permanent reînnoită a aşteptărilor individuale şi colective ale românilor. Iar, dintr-o perspectivă mai generală, starea de aşteptare poate fi chiar o metaforă a condiţiei umane (cum a arătat-o magistral D. Buzzati, în tulburătoarea parabolă din Deşertul tătarilor).

În aşteptare reuşeşte să reconstituie atmosfera dezolantă din epoca de aur ceauşistă, dominată de foame, frig, frică. Oamenii sunt preocupaţi de aprovizionarea cu alimentele de bază care nu se găsesc (în timp ce potentaţii regimului beneficiază de magazine speciale cu bunătăţi), tremură încotoşmănaţi în locuinţele cotropite de ger (îngheţul din 1987 şi aşteptarea primăverii au şi o valoare simbolică), ascultă Radio Europa Liberă, vorbesc în şoaptă de teama supravegherii de către Securitate, sunt obsedaţi de „dosarul” de la cadre, se bucură de apa caldă ca de o sărbătoare şi se iubesc pe ascuns din cauza „eticii socialiste”. Dar poate cea mai pregnantă senzaţie a existenţei sub dictatură, a nopţii totalitare, o oferă prezenţa întunericului (Iaşul apare deseori descris ca un oraş fără lumină, cu străzi pustii, ca după un cataclism). Cu acuitate realistă este refăcut şi „filmul” revoluţiei decembriste de pe străzile Bucureştiului şi de la tv., stările de febrilitate, incertitudine, teroare şi entuziasm. Antiteza se dezvoltă nu numai între epocile istorice survolate în carte (de pildă, interbelicul şi perioada comunismului), ci şi între reflectările evenimentelor social-politice, naţionale şi internaţionale, în conştiinţa unor personaje din Intrarea Vergului.

Galeria locatarilor actuali din bătrâna casă scăpată de tăvălugul demolărilor, de o „eleganţă prăfuită” acum, este una memorabilă. Christian Zippa, fiul de academician de la mansardă, cercetător cu grad inferior la Institutul „G. Călinescu”, „martirizat” de femei, „navetist” la Iaşi de dragul Veronicăi, este tipul intelectualului naiv şi retractil, aerian şi infantil, capabil însă de gesturi neaşteptate de curaj (semnase o scrisoare de protest). Ileana, sora vitregă de la parter, provincială neadaptată la viaţa bucureşteană, divorţată şi cu povara eşecurilor sentimentale, aparent prototipul fetei bătrâne resemnate, care-şi regăseşte liniştea în vacanţele din paradisul mânăstirii Agapia, se dezvăluie ulterior ca femeie pasională, torturată de o dragoste deviantă şi interzisă. Inginerul pensionar Gheorghiţă Dissescu de la etajul I, moştenitorul unei familii prestigioase, proprietar de drept ataşat de vila construită de tatăl său, avocatul de succes, şi de bancherul Reiss, aşteaptă dispariţia lui Ceauşescu şi, dincolo de grijile traiului mizer cotidian, revelează nebănuite aspiraţii literare. Profesorul universitar de la etajul al II-lea, Nicolae Airinei, securist şi comunist convins, deşi avea origini „nesănătoase” bine ocultate (bunicii îi muriseră deportaţi în Siberia), căsătorit cu o „tovarăşă” din diplomaţie (fată de nomenclaturist din garda lui Dej), îşi arată vulnerabilitatea îndrăgostindu-se iremediabil de o studentă basarabeancă, Maşa, care-i răscoleşte sângele rusesc. Casa din aleea Vergului strânge sub acelaşi acoperiş un eşantion de umanitate diversă şi complexă, reprezentativ pentru lumea epocii totalitariste.

În aşteptare de Mihai Zamfir este un roman remarcabil al stratificărilor istorice şi sociale, al etajelor psihologice surprinzătoare şi al aşteptărilor umane inepuizabile.