Ion Cristofor, Poeme canibale, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2021

Deşi împărtăşeşte viziunea argheziană despre „inutilitatea” cărţii din Ex libris, constatând că „poezia nu serveşte la nimic/ Că versurile pentru care bucuros mi-aş fi dat viaţa în tinereţe/ Nu sunt decât un trist apendice al singurătăţii” (Un pumn de cuvinte), poetul nu-şi află rostul decât în scris, în acest chin dureros de dulce pe care nimeni nu i-l poate lua. Ca să folosesc metafora lui Arghezi, şi Ion Cristofor îşi „zămisleşte marea lui fantomă/ de reverie, umbră şi aromă”. Din reverii, vise şi amintiri se întrupează cel mai adesea femei frumoase, cu arome de „busuioc şi de levănţică sălbatică”. O secvenţă dintr-o seară de vară, de la căminul cultural sătesc de odinioară, are ceva din nostalgia rememorativă a filmului lui Giuseppe Tornatore, Nuovo Cinema Paradiso: „Te-ai ridicat speriată/ pe pieptul tău/ aparatul caravanei cinematografice/ a proiectat/ pentru câteva clipe/ imaginea soldaţilor morţi în zăpadă/ în bătălia de la Stalingrad” (Hau, hau). Un minunat poem al melancoliei este şi Tabachera de argint, care merită citat în întregime: „Roşu ca o blană de vulpe proaspăt ucisă/ Se târa soarele/ Pe dealul cu salcâmi.// Şi trupurile noastre se umpleau treptat cu lumină/ Ca nişte saci cu lână de oaie/ Sub mâinile unor bătrâne femei// Seara când o trupă de lilieci/ Ţese o plasă nevăzută/ Pe deasupra noastră.// Atunci se aud distinct/ În tabachera de argint a bunicului/ Uitată pe masa de piatră din curte/ Cum foşnesc sufletele uscate ca tutunul/ Ale unui pluton de soldaţi/ Din primul război mondial”. Acest soi de hieratism crepuscular se regăseşte şi în alte poeme, întrucât poezia devine o formă de reînsufleţire fantasmatică a trecutului. Imaginaţia poetului zburdă prin tot felul de lanuri de maci, de lavandă, de grâu, de mentă sălbatică, de cicoare, fiind „orbit de frumuseţe” asemenea „bătrânului vultur/ ce se repede/ asupra propriei sale umbre/ pe câmpurile pustii” (Orbit de frumuseţe).

Poemele canibale au o tematică diversă: singurătatea, îmbătrânirea, dragostea, eşecul, moartea, „veacul lui Iuda”, minciuna, ticăloşia etc. De aceea, şi tonalitatea variază de la elegie la note sarcastic-pamfletare. Chiar dacă autorul are conştiinţa că „piaptănă cuvintele/ cum se piaptănă morţii” (Creion de toamnă), cu jale, cu furie şi zadarnic, poezia lui Ion Cristofor are, totuşi, nu doar triste ecouri biblice (Lumină de seară), ci şi ingrediente tonice. Detaşarea prin auto-ironie creează micro-„naraţiuni” poetice amuzante despre păcatele tinereţelor (O convertire, Capra), despre funcţionarul care visează zboruri în timpul şedinţelor de la serviciu (Ordinea de noapte) sau despre cum „scribul” sărac din provincie a ratat intrarea în Guiness Book (Costumul englezesc).

În ciuda unor personificări facile şi a unor metaforizări mai preţioase, volumul Poeme canibale ne oferă o colecţie de versuri remarcabile. De altfel, Ion Cristofor poate fi definit ca un poet al fulguraţiilor imagistice memorabile: „arborii grădinii par montgolfiere încărcate cu morţi“ (Ceaiul de seară), „bunul Dumnezeu/ dă norii adunaţi pe cer într-o parte/ ca pe halatul de mătase al unei/ femei” pentru a ne lăsa să zărim „sânul lunii” (Nopţi cu lună), „norii gonesc ca o herghelie de cai pe deasupra oraşului” (Septembrie), „Soarele sângerând în crepuscul/ apune deasupra Parisului/ cu demnitatea unei prinţese decapitate” (Apus), „Zăpada foşnea ca ziarele/ În mâna unui bărbat însemnat de demult” (Un cătun îndepărtat) etc.

Cătălin Pavel, Carnetul lui Villard, Postfaţă de Ioana Pârvulescu, Editura Vinea,
Bucureşti, 2021

Analizând Chihlimbar, observam că scriitorul utiliza anacronismul voit, ca Leonid Dimov, amestecând epoci şi spaţii diferite, iar în Carnetul lui Villard se întâmplă la fel, cu atât mai mult cu cât poetul mărturiseşte direct că îşi doreşte să trăiască simultan în mai multe lumi. Cătălin Pavel nu melanjează doar veacul lui Villard cu timpul său, secolul al XXI-lea, ci o multitudine diversă de universuri istorice şi culturale, în care intră şi limbaje distincte, chiar contrastante, de la termeni savanţi şi latinisme la colocvial, argou şi englezisme. „Codul” lui Villard este pentru Cătălin Pavel codul poeziei. El nu poate fi descifrat în totalitate, ci doar aproximat. Asta face poetul, comentând desenele lui Villard, într-o amplă desfăşurare de erudiţie istoric-arheologică şi livrescă, imaginaţie ludic-ironică şi nemiloasă autoscopie.

Carnetul lui Villard vorbeşte mai puţin despre lucruri specifice erei actuale, şi mai mult despre problemele dintotdeauna ale fiinţei umane: singurătatea, dragostea, cu vulnerabilităţile şi dramele ei, „faţa adevărului”, dorinţa de acumulare, donquijotismul, filistinismul, trecerea vremii, spiritul pragmatic planificator, „mecanismul stricat al vieţii”, lupta cu îngerul, sensul existenţei etc. Versurile sunt adeseori ironice („multe au rămas neschimbate/ cutare cade mai departe de pe cal pe drumul damascului/ şi se transformă în salomeea dansând,/ ca în biblia din boulogne-sur-mer./ dar s-au făcut şi mari progrese./ apostolii umblă cu credoul pe ipod, că stochează mai mult şi menajează ochii,/ se suie unul câte unul ca omul păianjen pe portalurile/ micilor catedrale – ca la sf. yved din braisne,/ toate cu uşile ferecate de teama viitorului imediat,/ dar şi de teama catedralelor mai mari, cu apostoli mai mari/ care vor să le mănânce”), rareori, patetice („lasă-mă să iau trupul dragostei, să-l spăl şi să-l îngrop/ l-ai ţinut destul la răspântii/ de n-am mai putut să ies din casă ani de zile,/ renunţă la această putere pe care o ai asupra mea/ şi nu face ca renunţarea asta/ să fie o nouă datorie pe care o am faţă de tine”), iar uneori, aproape sentenţioase („trecutul vine după tine/ ca inspectorul de la fisc”, „adâncimea ta nu e altceva decât adâncimea amintirilor tale”, „călcâiul lui ahile al tău/ e la piciorul copilului din braţele tale”, „omul pe care îl iubeşti îţi închide toate drumurile”, „faţa adevărului era mare cât câmpia bărăganului/ ochii lui fierbeau ca două căldări de carbid” ş.a.).

În general, Cătălin Pavel are o anumită pudoare în ceea ce priveşte auto-exhibarea, însă „dialogul” cu Villard ajunge un dialog cu sine însuşi, în care se scrutează fără menajamente, îşi critică dezastrul singurătăţii, se ironizează ca autor de literatură sau îşi persiflează scrupulele documentare. De altfel, Carnetul lui Villard conţine un discurs poetic fluvial, plin de vervă, ostentativ livrescă, dar şi (auto)ironică.