În Cartea şoaptelor (Editura Polirom, 2009) de Varujan Vosganian, prozator de origine armeană născut la Craiova, naratorul îşi aminteşte că mergea cu bunicul dinspre mamă, Setrak Melichian, în Parcul „Sfântul Dumitru“, loc de întâlnire a pensionarilor care jucau tabinet. Scăpat din mâinile ucigaşe ale turcilor, din provincia Erzerum, în timpul Genocidului armean din 1915, Setrak s-a refugiat iniţial la Odessa. Aici a fost găsit de vărul său Khoren, care l-a adus la Craiova. A devenit negustor de coloniale, şi-a construit două rânduri de case, dar comuniştii i-au confiscat tot şi abia a scăpat de puşcărie. A lucrat ca paznic de noapte la Liceul „Fraţii Buzeşti“ sau în alte slujbe asemănătoare.

În romanul Copiii războiului (Editura Polirom, 2016), fostul general de Securitate Matei Visarion, copilul din flori al unei tinere oltence cu un soldat neamţ, îi scrie tatălui necunoscut nişte epistole, rememorându-şi copilăria la Craiova, din anii grei de după Al Doilea Război Mondial. În ciuda dificultăţilor materiale, copiii din zona Madona Dudu-Sfântul Dumitru cunoşteau gustul libertăţii prin hoinăreală şi diverse jocuri: „Pe străzile ce urcau şi coborau ale mahalalei noastre pline de maidane şi de ascunzişuri, încropeam tot felul de jocuri pentru care nu aveam nevoie decât de închipuire ori de lucruri la îndemână, cum ar fi crengi, pietricele, nucile sau castanele din copacii bătrâni ai parcului de la biserica Sfântul Dumitru. Ne jucam de-a v-aţi ascunselea, hoţii şi vardiştii, ţurca, lapte gros, cal-de-prinţ-cal-de-mpărat ori urmărita pe luate şi mă întorceam acasă cu buzunarele pline de nuci şi castane“.

Matei Visarion îi povesteşte tatălui necunoscut, într-o scrisoare, ieşirile sale cu mama în Parcul Romanescu. Margareta Visarion lucra la atelierele de reparat locomotive şi se îmbolnăvise de diabet, după ce o anchetase Securitatea pentru relaţia cu un soldat neamţ. Familia formată din femeia necăsătorită şi copilul din flori duce o existenţă mizeră, în anii de penurie de după război. Plimbările duminicale în Parcul Romanescu, masa la terasa debarcaderului şi valsurile mamei devin adevărate momente de sărbătoare. În evocarea personajului, frumuseţea parcului este întărită de valoarea sentimentală a amintirilor: „Era un parc uriaş, aşa mi se părea, o adevărată pădure. În mijloc se întindea un lac, iar pe mal erau un debarcader şi o terasă unde se vindeau mititei şi bere. Acela a fost singurul loc unde am văzut-o pe mama râzând. Duminica, dacă era frumos, îşi punea rochia nouă – ce ciudat, rochia aceea a rămas nouă toată copilăria mea –, o rochie cu flori verzi şi roşii, strânsă pe talie şi cu mâneci scurte. (…) Rochia a rămas nouă şi pentru că mama a avut puţine prilejuri s-o poarte. A fost, de altfel, singura rochie nouă cu care am văzut-o vreodată. Deşi palmele i s-au îngroşat, talia i-a rămas subţire, strânsă în cingătoarea diabetului“.

Parcul era un loc de agrement popular. Lumea căuta aici relaxare şi distracţie, iar existenţa aglomeraţiei reiese din faptul că erau nevoiţi să aştepte pentru a prinde o masă liberă. Îmbuibarea supremă consta în comandarea a cinci mititei şi a unei beri. Mama cerea întotdeauna ca micii să fie mai puţin fripţi, „nu pentru că ar fi avut vreo preferinţă specială, ci pentru că friptul îi împuţina“. Mereu îi dădea lui Matei câte trei mititei, dar din bere ea lua mai multe înghiţituri. După „luxul“ acestui prânz duminical, se îndreptau spre pavilionul unde cânta fanfara militară. „Când începeau valsurile, Valurile Amurului şi Valurile Dunării, bărbaţii invitau femeile la dans şi noi, copiii, rămâneam pe margine să privim. Mereu se găsea câte cineva s-o invite pe mama, iar eu mă uitam mândru nevoie mare în jur, acolo e mama mea, ce frumos dansează şi bărbaţilor le place de ea. Alţi copii veneau cu ambii părinţi, eu n-am ştiut ce înseamnă să-ţi vezi tatăl şi mama dansând împreună. Bănuiesc că valsai bine, la urma urmelor e ceva obişnuit pentru nemţi, numai că între voi se lăsaseră războiul şi pe urmă pacea, o frontieră şi mai greu de trecut“. Cu trecerea anilor, pe mamă n-a mai invitat-o niciun bărbat la dans, iar băieţandrul de cincisprezece ani, mai înalt cu un cap decât ea, o invită la un vals de Şostakovici: „De câte ori am crezut că sunt fericit, m-am gândit la primul meu dans cu mama şi de fiecare dată am înţeles că nu m-am simţit niciodată mai fericit“. Parcul Romanescu este, în Copiii războiului, un topos afectiv, o madlenă peisagistică pentru declanşarea stării de graţie a unui personaj suferind de complexul patern, pe care îl va metamorfoza în ură faţă de semeni.

În perioada interbelică, oraşul Craiova şi-a îmbogăţit peisajul urban cu mai multe grădini publice (la începutul secolului al XX-lea existau doar Parcul Bibescu şi Grădina Mihai Bravul). Parcurile erau zone de promenadă şi de relaxare, dar şi de etalare a toaletelor doamnelor din înalta societate. În Copiii războiului, descrierea fugitivă a schimbărilor modei vestimentare (feminine şi masculine) reprezintă, de fapt, o semnalare a mutaţiilor social-politice de după Al Doilea Război Mondial (procedeul a fost exploatat pe larg de Alecu Russo în Studie Moldovană, la ieşirea societăţii moldoveneşti din imobilismul oriental). Hainele şi accesoriile elegante din interbelic, expuse în English Park, vor fi înlocuite de moda proletară, anostă şi anonimizantă a anilor ’50, din care nu lipseau salopetele muncitoreşti sau scurtele de piele ale securiştilor: „Odată cu foametea, au început să dispară din oraş şi vestoanele militare. O vreme, soldaţii lăsaţi la vatră şi-au mai purtat uniformele cu care se întorseseră. Lumea îi trata cu respect, femeile se afişau cu mândrie la braţul lor, la cârciumă îşi povesteau isprăvile pe care ceilalţi, care nu fuseseră pe front, le ascultau, ruşinaţi şi invidioşi. Erau şi dintre aceia care, legănându-se ca într-un scrânciob şi cu subsuorile sprijinind în cârje trupul lipsit de picioare, cerşeau pe peronul gării sau la intrarea în English Park, de unde redingotele bărbaţilor şi rochiile plisate ori umbreluţele femeilor dispăruseră, lăsând loc salopetelor şi fustelor simple, din postav, până peste genunchi. Pentru cei ca mine, născuţi în timpul războiului ori puţin după aceea, nu s-a întâmplat nimic ce nu ştiam. Pentru mulţi din jurul nostru lumea se schimba, tot aşa cum locul vestoanelor din ce în ce mai uzate l-au luat, la un moment dat, hainele de piele“.

În Copiii războiului, copiii născuţi în timpul conflagraţiei şi care vor creşte după al doilea mare război sunt copiii foamei. Matei Visarion, care locuia în mahalaua Brânduşei, explorează teritoriul vechii Craiove, ajungând, în căutare de hrană, în Piaţa Veche, unde aveau loc încăierări pentru resturile de la tarabe. Deşi, oficial, se instaurase pacea, lupta pentru supravieţuire continua, inclusiv în rândul copiilor, a căror inocenţă a fost demitizată în romane ca Împăratul muştelor de W. Golding sau Cruciada copiilor de F. Ilis. Fragmentul pare o secvenţă dintr-un film neorealist italian, arătând, prin senzaţii şi imagini percutante, consecinţele războiului în viaţa cotidiană a Craiovei: „Ţăranii din jurul Craiovei care veneau cu marfă la piaţă erau tot mai rari şi vindeau lucruri care nu lăsau în urmă boabe sau firimituri: bostani, ridichi negre, sfeclă roşie sau ţelină. Dintre roadele pământului care, nefierte sau neprăjite în ulei, erau îndeobşte acre sau iuţi, cei mai vânaţi erau cartofii. Noi, cei mici, trebuia să fim şi cei mai ageri, căci altminteri cei mari ne smulgeau tuberculii găsiţi sub tarabe, între sacii lăsaţi să putrezească sau în ţarcurile unde, când şi când, se mai aduceau la vânzare animale costelive. Atunci intrau în funcţiune degetele, buzele, dinţii. Hăpăiam pe ascuns, cu bărbia în piept, fără să ne sinchisim de crusta de pământ sau de coaja moale şi mucegăită a cartofilor, a inelelor de praz sau a dovlecilor. Cei mari dădeau cu pumnii, noi, ţâncii, aruncam cu tot ce ne cădea în mână. Şi armele ne prisoseau, căci, după război, pietre, cărămizi şi molozuri găseai peste tot“. Copiii războiului încearcă să-şi păcălească foamea cu apa de la vechea Fântână a Purcarului, într-un periplu care începea la bisericile din zonă, continua prin Piaţa Elca şi sfârşea la gară: „De la Madona Dudu o luam spre biserica Sfântul Dumitru şi de acolo în sus, spre piaţa care, pe atunci, se numea încă Piaţa Veche. În drum, ne opream la Fântâna Purcarului. În ciuda secetei, izvorul continua să curgă, ne umpleam burţile cu apă. Plăcere înşelătoare, căci, deşi ne umpleam burţile până să crape, senzaţia de foame nu trecea. Foamea nu se îneca, dimpotrivă, zburda în apă ca o vidră, apoi îşi înfigea mai adânc dinţii ascuţiţi“.

Gara este un spaţiu intermediar, de trecere, un simbol al fluidităţii, „un non-loc (…) supus unui inevitabil provizorat, gara e o lume în sine, efemeră şi în eternă mişcare, care conţine o promisiune a depărtărilor şi a necunoscutului ademenitor, dar şi a regăsirilor” (Andreea Răsuceanu, în Dicţionar de locuri literare bucureştene). Prozatori ca I. L Caragiale, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Camil Petrescu, Anton Holban, G. Călinescu, Cezar Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu sau Gabriela Adameşteanu au imortalizat, în operele lor, Gara de Nord din Bucureşti. Deşi este un topos impersonal, haotic prin mobilitatea umană neîntreruptă, în gară, loc al întâlnirilor sau al despărţirilor, se pot plasa scene importante pentru destinul unor personaje. Gara apare, astfel, ca un burete de stări şi emoţii, de la melancolie şi tristeţe la dorinţă şi bucuria unui nou început. Dar scanarea gării poate fi şi un prilej de radiografiere a societăţii, cu moravurile şi mentalităţile ei într-un timp dat. În Copiii războiului, gara din Craiova reprezintă o oglindă a unei lumi bolnave, devastate de război, în care foamea este cel mai crunt simptom. Pentru sărmanii din alte zone ale ţării, gara din Oltenia devine un tărâm al făgăduinţei, o fantasmă a mulţumirii stomacului, de unde şi încleştarea sau bătălia vicleană cu soldaţii care-i opreau să coboare pe peron. Gara este aici un No Man’s Land în care se întâlnesc năpăstuiţii soartei şi ai crizei economice de după Al Doilea Război Mondial, mutilaţi fizic sau sufleteşte, îmboldiţi de penuria alimentară să călătorească în căutarea hranei celei de toate zilele: „Cine nu a văzut gara din Craiova în iarna dintre 1946 şi 1947 nu ştie ce înseamnă foametea.// Noi şi păsările ne încumetam să ne apropiem, după ce reuşea să plece vreun tren, ducând cu el trupuri agăţate de scări ori cocoţate pe vagoane. Altminteri, priveam dintr-un colţ, cu ochii mari, sălbăticia oamenilor care se războiau pe peroane. Trenurile care soseau erau blocate de soldaţi. Se zvonea că mecanicii au ordin să le ducă în triaj şi acolo să schimbe locomotivele, ca să-i pornească pe drumul de întoarcere, spre Moldova, fără să-i lase să coboare. Cum trenul încetinea, pufăind la intrarea în gară, oamenii începeau să sară din vagoane, pe uşi, pe ferestre, rămânând să şontâcăie printre linii. Dar toţi erau bucuroşi că au scăpat de soldaţii care îi legitimau pe cei care nu erau de prin părţile Olteniei sau nu dovedeau cu ce treburi au venit, împingându-i cu patul puştilor înapoi în vagoane. Ordinul era să fie oprit exodul moldovenilor în căutare de hrană într-o Oltenie la rândul ei secătuită, dar despre care minţile rătăcite de foame năşteau tot felul de legende.// Pe noi nu ne ispiteau trenurile care soseau. Acelea nu făceau decât să îngroaşe pâclele foamei cu respiraţia celor veniţi de departe în căutare de făină şi mălai, cu saci făcuţi sul, ca o bandulieră pusă de-a curmezişul pieptului. Uneori, soldaţii se sfiau, când zăreau la capătul peronului fugari din vagoane îmbrăcaţi cu vestoanele ponosite ale celor întorşi de pe front şi, din când în când, printre ei, bocănind cu cârjele, câte un invalid de război. De cele mai multe ori totuşi, la îndemnurile severe ale sergenţilor, încercau să-i adune, dar fără sorţi de izbândă, căci nimeni nu a reuşit până acum să găsească o armă cu care să lupte împotriva foamei şi s-o învingă altfel decât potolind-o”.

Copiii războiului sunt şi ei nişte păsări de pradă, căutând în gară expedientele care să le potolească foamea. Dacă în Foamea lui Knut Hamsun doar protagonistul narator trece prin chinurile infernale ale lipsei de mâncare, în romanul lui Vosganian foamea se arată ca o plagă colectivă, atingându-i, deopotrivă, pe oamenii maturi şi pe copiii care trebuie să înveţe de timpuriu legea junglei şi lupta pentru supravieţuire. Liniile ferate se transformă în tranşeele unui fel de război de gherilă cu autorităţile militare, în scopul astâmpărării foamei cu boabe de porumb şi cartofi: „Pe noi ne ispiteau trenurile care plecau. Priveam nerăbdători îmbulzeala de la uşile vagoanelor, încercând să zărim vreun sac care se rupea în asaltul acelor fiinţe hăituite pentru care vagoanele erau tărâmul izbăvirii. La început soldaţii încercaseră să-i oprească pe cei care duceau saci în spinare. Dar apoi s-au lăsat păgubaşi, mai ales de când se zvonise că cei rămaşi pe peron aprindeau dincolo de lizieră focuri mari pe calea ferată, pe care mecanicii să le vadă de departe şi astfel să fie siliţi să oprească în câmp. După ce trenurile plecau, ducând cu ele ciorchinii de trupuri contorsionate, ne năpusteam bâjbâind printre linii, noi şi păsările. Tot un fel de păsări şi noi, cu degete subţiate şi unghii negre ca nişte gheare. Păsările se adunau cârduri-cârduri deasupra pulberilor de mălai ori de făină, noi căutam mai ales cartofi şi boabe de porumb. Fiecare pentru sine, nicio împărţeală, asta era rânduiala de neocolit a foamei“.

Craiova din proza lui Varujan Vosganian este, în principal, o geografie simbolică a foamei, una dintre consecinţele dureroase ale războiului.