Oraş de vis şi de legendă, interstiţiu terestro-acvatic şi nod al civilizaţiilor, legănat, de-a lungul veacurilor, de apele mării şi ale imaginaţiei artiştilor, Veneţia este, deopotrivă, o destinaţie turistică şi o stare de spirit. Cu percepţia contaminată iremediabil de ficţiunile literare şi cinematografice, Veneţia a rămas, pentru mine, şi după ce am văzut-o în realitate, un sanctuar misterios al splendorii decadente şi al morbidezzei.

Cristina Chevereşan, redactor al revistei Orizont şi conferenţiar la Universitatea de Vest din Timişoara, unde predă cursuri de literatură, cultură şi civilizaţie americană, a avut privilegiul de a sta câteva săptămâni în cetatea dogilor de odinioară. Însemnările diaristice din toamna lui 2019, perioada stagiului de Visiting Professor la Universitatea Ca’ Foscari, au fost transformate, în anul închiderilor cauzate de virusul Corona, într-o carte, publicată recent la Editura Humanitas: Mansardă la Veneţia. Nouă săptămâni în lagună (2021).

Pasionată de călătorii şi preocupată de propria dezvoltare profesională, Cristina Chevereşan pare un soi de globe-trotter academic: a avut o bursă Fulbright la Harvard University şi a participat la numeroase cursuri de specializare şi conferinţe internaţionale în diverse părţi ale lumii. Deşi îşi defineşte, cu modestie, jurnalul veneţian ca un „jurnal candid, fără pretenţii pedagogice, de exhaustivitate şi erudiţie”, „un depozitar de stări şi revelaţii cu suflu mărunt, întretăiat, un tribut în cheie minoră adus unui imperiu al viselor, încremenit între levitaţie şi scufundare”, Cristina Chevereşan nu este nici un călător inocent, nici un simplu turist care-şi înregistrează naiv impresiile la întâlnirea cu frumuseţile Serenissimei. Organizată (are mania listelor), plină de scrupule şi în ceea ce priveşte activitatea academică, dar şi în sejurul cultural-artistic, cu experienţă de peregrin în spaţii geografice diferite şi cu obişnuinţa profesorului de a consulta bibliografii la temă, autoarea Mansardei la Veneţia ne oferă nu doar „mărturia unei îndrăgostiri”, ci şi un documentar elaborat cu acurateţe şi acribie de ghid profesionist. Cristina se informează atât anticipativ, cât şi retrospectiv, compară cu alte locuri vizitate, face trimiteri livreşti, descrie cu minuţie sestieri, clădiri, muzee, oameni, spectacole (ale Teatrului La Fenice), expoziţii artistice (ale Bienalei de la Veneţia), excursii în insulele pitoreşti ale lagunei şi în oraşe relativ apropiate (Vicenza, Verona, Padova, Bassano del Grappa ş.a.), conferinţe ale unor scriitori celebri invitaţi la Ca’ Foscari (André Aciman, Daniel Mendelsohn, David Grossmann etc.), întâlniri cu studenţii, profesorii şi prietenii. Spiritul ei voluntar şi energic, iscoditor, în continuă ebuliţie intelectuală, caută să afle toate secretele „oraşului de oglinzi şi miraje” (cum îl numea Erica Jong), să descopere Veneţia autentică, nu cea a aglomeratelor itinerarii comercial-turistice (inconturnabile, de altfel), Veneţia minunilor ascunse şi a artizanilor tradiţionali, Veneţia cărărilor nebătătorite şi a cotidianului tihnit al localnicilor. Cristina este tipul călătorului care vrea să ia în stăpânire teritoriul, dar nu pentru a-l coloniza (nici nu ar avea cum), ci în scopul de a-l cunoaşte şi pentru a se integra cu bucurie în el. Gurmandismul său cultural-artistic, propriu intelectualului veritabil, este stimulat şi augmentat de o dragoste care capătă proporţiile unei obsesii cotropitoare. Ea vrea să înţeleagă acel genius loci pentru a deveni „veneţiană”, aşa cum îndrăgostitul aspiră să se contopească trupeşte şi sufleteşte cu subiectul adoraţiei sale. De aceea, consemnările precise şi amănunţite alternează cu exprimarea nereţinută a entuziasmului molipsitor şi a emoţiilor copleşitoare (nu numai estetice). Stările de surescitare şi extaz sunt predominante. Tărâmul mirific al Veneţiei generează o permanentă efervescenţă a intelectului şi o beţie a simţurilor sau, în cuvintele lui Truman Capote, „e ca şi cum ai mânca dintr-o suflare o cutie de bomboane de ciocolată cu lichior”. De altfel, rezidenta temporară a „cetăţii apelor” se gândeşte, la un moment dat, că deja cunoscutul „Sindrom Stendhal” (hiperkulturemia descrisă de scriitorul francez în călătoria florentină) ar putea să se numească, la fel de bine, „Sindromul Veneţia”.

Jurnalul locatarei de două luni a unei mansarde cu altana din Dorsoduro, resimţite pentru totdeauna ca un „acasă” îndepărtat, ne prezintă, pe de o parte, o Veneţie extrem de concretă în grandoarea ei istorică, patinată de trecerea vremii, şi în detaliile ei specifice, inconfundabile, topografice şi antropologice, iar pe de altă parte, o Veneţie personală, „interioară”, vie, dinamică, febrilă, în permanentă metamorfozare, pe măsura revelaţiilor din labirintul întortocheat al piaţetelor, stradelelor, podurilor şi canalelor străbătute/ traversate zilnic. Abia spre finalul sejurului, odată cu retragerea „verii indiene” şi cu perspectiva inevitabilă a plecării, privirea şi trăirea se melancolizează, Veneţia aurită, strălucitoare, plină de viaţă, se strânge-n sine, zgribulită, crepusculară, stropită de ploaie şi pierdută-n ceaţă. „În acest moment începu trecutul” – aş zice cu vorbele personajului Codrescu din Adela lui Ibrăileanu.

Cristina Chevereşan a ştiut dintru început că trebuie să-şi noteze rutele, obiectivele, informaţiile, impresiile şi senzaţiile, fiindcă scrisul reprezintă una dintre căile regale ale conservării memoriei. Însemnările şi fotografiile au menirea de a imortaliza clipele petrecute în acest „areal fermecat, al voluptăţilor inefabile”. Dar jurnalul veneţian nu este doar un aide-mémoire (Intermezzo-urile din 2020, din intervalul lockdown-ului şi al redactării cărţii, sunt încărcate de o răvăşitoare nostalgie), ci şi un prilej de auto-analiză, Cristina Chevereşan întrebându-se uneori în ce fel a schimbat-o experienţa din lagună. Pe lângă baia zilnică în cultură şi frumuseţe artistică, având ca rezultat îmbogăţirea intelectuală şi rafinarea gusturilor estetice, ea îşi surprinde şi alte nuanţe ale arhitecturii interioare, manifestate în relaţiile interumane: „mai prietenoasă, mai deschisă, mai altruistă”. Întâlnirea cu alteritatea veneţiană, materială şi spirituală, transfigurează fiinţa şi o înaripează poetic: „Veneţia e aurie, o miere revărsată în cascade ori doar picături. Veneţia te face să devii artist, să visezi în culori şi texturi de tapiserie veche, bogată, decadentă, să-ţi doreşti să furi crâmpeie de frumuseţe şi să ţi le încorporezi. Ajungi să cumperi diverse obiecte ce-nseamnă Veneţia pentru tine. Agenda lucrată manual, între coperte de hârtie presată şi ştanţată cu tehnici aparte, cusută şi legată în două tipuri de piele. Vaza de Murano semnată, culeasă de la un anticar generos cu pisicile şi căţeii, dar şi cu tine. Oglinjoara cu ramă de lemn, sculptată şi îmbrăcată în foiţa alchimică în care ţi se scaldă mansarda. Lucruri aparte te leagă cu fire nevăzute de oraşul din care nu vei mai putea pleca niciodată cu totul”.

Mansardă la Veneţia. Nouă săptămâni în lagună mi-a mai ostoit dorul de oraşul magic şi, în general, de bella Italia. Cartea Cristinei Chevereşan se poate citi şi ca sursă de documentare, dar şi pentru pura plăcere cultural-estetică. Ea este un portal scriptic pentru pătrunderea în „oraşul de aur lichid”. Pagini vibrante te transportă într-o lume deopotrivă reală şi mitică, măreaţă şi spectrală, opulentă şi fantasmatică, palpabilă şi inefabilă precum muzica. Nietzsche a găsit că sinonimul muzicii este Veneţia, ne aminteşte Cristina, un „om împlinit” în sejurul încheiat cu aproape doi ani în urmă, însă pentru care călătoria anamnetică şi virtuală în lagună a devenit, după toate semnele, A Never Ending Love Story.