Criticul şi istoricul literar Vasile Spiridon este unul dintre cei mai harnici publicişti români contemporani. Îl găsim în revistele de cultură (în special, în România literară, Ateneu şi Convorbiri literare) cu articole de istorie literară, cronici de întâmpinare sau eseuri. Hexagonale, cel mai recent volum al său, strânge o parte din eseistica dedicată unor scriitori, evenimente istorice ori expoziţii artistice din perimetrul Franţei.

Inevitabil, gândul zboară la posibilul model al Temelor franceze ale lui Nicolae Manolescu. De asemenea, la unele eseuri cu repere din Hexagon ale lui Lucian Raicu. Precum în cazul iluştrilor săi predecesori, cartea lui Vasile Spiridon este un excurs intelectual de plăcere şi un omagiu indirect adus culturii franceze. „Discursul îndrăgostit” se arată adesea sprinţar, ludic şi ironic (v. textul despre „Jocul privirii trubadureşti” sau despre Cyrano de Bergerac, „Un d’Artagnan trecut prin cultură”). Nu folosesc întâmplător sintagma lui Roland Barthes, care se bucură aici de o prezentare amănunţită a primului său curs predat la Collčge de France, în 1977, intitulat „Comment vivre ensemble. Simulation romanesque de quelques espaces quotidiens”. Cum bine observa şi Adrian G. Romila în postfaţă, din binomul barthesian metodă-paideia, Spiridon se simte atras de cel de-al doilea concept, întrucât metoda presupune „asumarea unui psihism falic de atac” şi „fetişizează scopul”, pe când paideia oferă o libertate aproape nelimitată în explorarea unor multiple posibilităţi de cunoaştere, cu alte cuvinte, ea valorizează acţiunea, încercarea, drumul. Autorul Hexagonalelor nu pleacă de la anumite teze pe care să le demonstreze cu orice preţ, ci se lasă în voia unor lecturi care-i prilejuiesc bucurie estetică şi mici revelaţii intelectuale, scurte digresiuni şi asociaţii neaşteptate. Bunăoară, o secvenţă dintr-o nuvelă din Iarna bărbaţilor de Ştefan Bănulescu, Masa cu oglinzi, îi aminteşte de episodul înmormântării poetului Guillaume Apollinaire, răpus de gripa spaniolă (v. „Poetul, ca şi soldatul Apollinaire…”). Sau o discuţie a unor personaje din romanul Adio, Europa! al lui Ion D. Sîrbu răsare în cadrul evocării vizitei de stat a generalului Charles de Gaulle în România comunistă a lui Nicolae Ceauşescu. „Fantasma sociabilităţii” dezbătută în cursul lui Barthes capătă o nouă actualitate în traversarea contextului nostru pandemic: „Mă gândesc, în primul rând, la distanţa socială şi afectivă pe care trebuie să o respectăm astăzi unii faţă de ceilalţi (cazul extrem reprezentându-l «dragostea la distanţă»). Nu în ultimul rând, cred că, în faţa gravelor probleme ale contemporaneităţii, membrii oricărui grup trebuie să-şi însuşească legile nescrise ale unei etici a convieţuirii, ale unei morale a delicateţii, aşa cum le-a predat profesorul Roland Barthes”.

Un amplu eseu în mai multe părţi, „În luna mai, ce mai trai!”, reprezintă, pe de o parte, un documentar istoric al „lunaticului” 1968 la nivel internaţional, iar, pe de altă parte, o analiză echilibrată, cu referinţe bibliografice de primă mână, a revoltei studenţeşti franceze din luna mai a aceluiaşi an. Citez doar concluzia: „Dacă Charles de Gaulle s-ar fi retras şi dacă o Putere învestită de stradă i-ar fi succedat, atunci am fi cunoscut procesul tipic al revoluţiilor franceze, care sfârşesc prin Teroare. De altfel, celebrul filosof al istoriei [Raymond Aron] mărturisea că, oricât de convins ar fi fost de caracterul derizoriu al acelui carnaval, el însuşi s-a temut să nu basculeze totul în dramă. Desigur că exista o parte de «carnaval», de «psihodramă», de modă şi chiar de snobism în mişcarea de la 1968, ca în orice (r)evoluţie a evenimentelor contestatare majore, dar eroarea lui Raymond Aron, scriind cartea La révolution introuvable. Réflexions sur les événements de Mai, a fost de a reduce totul la această dimensiune, de a considera carnavalescul esenţa însăşi a celor întâmplate acum 50 de ani, pe când el nu era decât o dimensiune printre altele”. De altfel, volumul lui Vasile Spiridon, dincolo de liantul galic, are o compoziţie eteroclită: multe eseuri vădesc un punct de plecare livresc, fie că e vorba de cărţi/ opere ale unor scriitori francezi (Paul Claudel, Guillaume Apollinaire, Roland Barthes, Albert Camus) sau de origine română rezidenţi în Franţa (Tristan Tzara, Paul Goma, Basil Munteanu, Virgil Ierunca, Isidore Isou); altele sunt un fel de cronici ale unor expoziţii artistice din spaţiul francez, de regulă, aniversare (despre Dada, Victor Hugo, Aleksandr Soljeniţîn, Leonardo da Vinci, despre Renoir – tatăl şi fiul, despre arta Sovietelor ş.a.); şi mai există o categorie de texte cu tentă istorico-politică şi sociologico-mentalitară. Autorul se dovedeşte, prin opiniile sale, un tip lucid şi ponderat, un liberal clasic, deschis progresului, însă iubitor al moştenirii iudeo-creştine a civilizaţiei occidentale (v., de pildă, dipticul „Umbra spinului”, ocazionat de incendiul de la Catedrala Notre-Dame din Paris), adept al egalităţii de şanse şi al meritocraţiei (v. „Inegalitate înainte de toate”). Deşi admirator al Franţei, Vasile Spiridon îşi păstrează atitudinea critică în ceea ce priveşte orbirile unor locuitori din Hexagon, de ieri sau de azi. De exemplu, o expoziţie chinezească îi aduce în memorie cecitatea intelectualităţii franceze roşii: „La ceasul aflării mele la Muzeul Cernuschi, nu am văzut pe acolo niciun maoist din vechea gardă franceză a anilor ’68, fascinată la vremea aceea de «miracolul chinez» (poate că, între timp, i-a devenit cunoscut şi albumul L’Enfer chinois. Brutalités commises par les Gardes Rouges. Peintures de Ch’en Yung-Sheng, Paris, Éditions des Catacombes, 1976). (…) mi-ar fi plăcut să-i văd, aşa, «tel quel», pentru a le spune câteva vorbe legate de ororile Revoluţiei culturale, pe care au divinizat-o” („Momente şi schiţe chinezeşti”).

Hexagonale îl reconfirmă pe Vasile Spiridon drept un spirit mobil, sprinten, şugubăţ, captivat de frumuseţile canonice ale Bibliotecii şi ale Muzeului (nu numai franceze), dar şi reflexiv, îngrijorat, preocupat de lumea social-politică în care trăim.