Vasile Popovici a debutat în anii ’80 cu o carte despre Marin Preda – timpul dialogului (1983, Premiul de Debut al U.S.R.), ulterior a publicat două volume despre „sistematica” personajului literar (Eu, personajul, 1988, respectiv, Lumea personajului. O sistematică a personajului literar, 1997), apoi s-a orientat spre literatura franceză, prin studiul despre Rimbaud (1997, Premiul U.S.R.), urmat de Six microlectures. Le roman français dans la premičre moitié du XXe sičcle (2017). O bună bucată de timp a fost confiscat de funcţiile din diplomaţie (ambasador, consul), părând că a abandonat uneltele scrisului. În ultimii ani, s-a reîntors însă în arena culturală, cu articole apărute în reviste de specialitate din străinătate ori în paginile din Orizont.

Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu (2021) este un volum de eseuri şi cronici. În preambulul intitulat chiar „Punctul sensibil”, autorul încearcă să găsească „un sens unificator”, „o coerenţă finală” într-o culegere altfel eteroclită prin diversitatea scriitorilor analizaţi. Negăsindu-l, consideră că „numitorul comun” al textelor ar fi identificarea punctului sensibil din opera „viermelui de mătase”, în speţă, „terenul comun şi intim ce-l leagă pe comentator de lucrul comentat”. Ideea aceasta este reluată şi într-o formă mai poetic-metaforică, mai tuşantă: „Pe suprafaţa uscată ca pergamentul şi ca o mumie, dacă pipăi cu multă atenţie gogoaşa, ar trebui să dai de locul sensibil. Îl recunoşti când simţi că textura fragilă şi strălucitoare, a viermelui şi a ta totodată, vibrează la limita indescriptibilă dintre voluptate şi durere, dintre excitaţie şi repulsie, dintre viaţă şi moarte. Acolo e ceva de căutat”. Probabil că Vasile Popovici se referă la o critică de identificare în stilul lui Lucian Raicu, la o critică a conţinuturilor sufleteşti tulburătoare, la o comunicare ce poate atinge comuniunea, contopirea cu realitatea „organică“ a textului. Mă gândesc şi la o hermeneutică de tip gadamerian, o „fuziune a orizonturilor” de cunoaştere, o lectură dialogică, deschisă, comprehensivă, un cerc al interpretării în care spiritul se reîntoarce la sine transfigurat, îmbogăţit. În oglinda aburită a operei literare, criticul vrea să descifreze figura autorului, să reconstruiască omenescul dintr-o hologramă de cuvinte, numai că acolo îşi caută şi propriul chip, configuraţia sufletească, psihologică şi morală, orice înţelegere trebuind să sfârşească într-o implicită auto-cunoaştere. Nu întâmplător, sintagma punctul sensibil apare într-unul dintre cele mai frumoase eseuri din carte, dedicat rolului oglinzii în imaginarul eminescian („Eminescu, imersiunea în oglindă”). Simbolistica speculară reprezintă o cale de acces (mai puţin frecventată) în opera lui Eminescu, dar chiar şi aceasta se blochează când oglinda poetică enigmatică se întunecă, „expresie a negativităţii interioare, spre care el a alunecat până la pierderea de sine”. În acelaşi fel, Popovici apreciază autenticitatea oglindirii din poezia aşezată „în limburile vieţii şi ale morţii” a Ilenei Mălăncioiu: „O citeşti şi înţelegi de îndată că aici nimic nu e de ordin strict literar, că aici se vorbeşte cu o gravitate ultimă şi că omul ce se pune în scenă scriind e unul şi acelaşi cu manifestarea lui socială şi cu modul său de a fi individual, într-o unitate deplină” („Ileana Mălăncioiu prin ea însăşi”).

Un alt element de unitate a Punctului sensibil constă în tonalitatea şi temperatura discursului critic-interpretativ. Scriitorii pe care-i ia în vizor Vasile Popovici sunt nume consacrate ale literaturii noastre, astfel încât există o atmosferă de „calm al valorilor”, cu termenii lui V. Nemoianu. Pe lângă canonicii Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Mateiu Caragiale, Mihail Sebastian, Marin Preda, criticul scrie aproape numai despre autori pe care-i preţuieşte, selecţia în sine fiind deja o judecată de valoare (Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, Lucian Raicu, Sonia Larian, Nicolae Manolescu, Sorin Titel, Ileana Mălăncioiu, Livius Ciocârlie, Marian Papahagi, Adriana Babeţi, Daniel Vighi, Mircea Mihăieş, Mircea Cărtărescu). Unii i-au fost profesori/ mentori, mulţi îi sunt prieteni şi colegi, iar afecţiunea, când nu este exprimată direct, transpare printre rânduri. De aceea, aceste texte sunt şi nişte omagii, nişte exerciţii de admiraţie, deopotrivă intelectuală şi umană. De regulă, Vasile Popovici realizează elogii încântătoare, echilibrate şi elegante, fiindcă ştie că retorica ditirambică poate arunca în ridicol pe oricine, chiar şi personalităţile remarcabile sau valorile veritabile. Ironia acidă se revarsă însă din belşug, ca o arteziană, veştejind megalomania, într-o cronică despre autobiografia lui Nicolae Breban, Viaţa mea („Nicolae Breban sub zodia uluirii de sine”).

Poate cel mai interesant eseu din volum este cel despre Edgar Papu, mai ales datorită grefei confesive autoflagelatoare a autorului. În general, oamenii, şi cu atât mai mult scriitorii, vanitoşi prin definiţie, fie ei şi critici literari, se prezintă în ipostaze magnanime, se portretizează avantajos, se privesc în „oglinzi” (textuale ori umane) care să le reflecte o imagine publică măgulitoare. Vasile Popovici are curajul de a dezvălui un episod biografic ruşinos (din adolescenţa sa la internat, când o pedagogă malefică îl ispitise să devină un mic „satrap” turnător), dar pe care vârsta fragedă îl poate scuza. Având în vedere descrierea şi dinamica „personajului” Edgar Papu din Amor intellectualis de Ion Vianu, un articol al lui Mihăieş din România literară şi, fireşte, informaţiile cunoscute despre viaţa şi opera „părintelui” protocronismului românesc, Popovici se străduieşte să înţeleagă resorturile psihologice care au transformat un intelectual get-beget şi un om bun într-un slujitor al Răului, într-un servitor benevol al regimului dictatorial comunist: „Copilul de doisprezece ani care ai fost, bunul turnător al colegilor săi, învestit cu o mare misiune de supraveghere, ar fi putut foarte bine, dacă ar fi ţinut-o tot aşa, să ajungă şi el un Edgar Papu, sfânt tutelar al aservirii-de-sine-cu-zel. Îţi spui că numai întâmplarea a făcut ca uşa aceea întredeschisă să se închidă singură la loc. N-ai putea explica din ce motiv s-a închis ea singură atunci: depăşiseşi orice limite, plecase pedagoga în altă parte cu farmecul ei de ofiţer nevrotic, fusese găsit unul şi mai zelos… Ingredientele existau însă s-o apuci uşurel într-acolo: zelul, dar, Doamne, ce formidabil, îmbătător zel, mult dincolo de simţul datoriei bănăţeano-ardelene; dorinţa de a fi pe plac, de a fi folositor, de a servi, de a te face preş, de a arăta ce poţi, de a pune lumina pe vârful bradului; vulnerabilitatea, poarta pe care orice, oricând şi oricine poate intra şi ieşi în voie prin teritoriile tale întunecate, ca pe o autostradă deschisă; respectul adânc pentru reguli, de slugă chesaro-crăiască; dezarmarea totală în faţa celui ce te ia cu binele. Se vede că numai printr-o minune dumnezeiască ai scăpat atunci şi mai târziu, până când ai învăţat, în fine, să spui nu, răspicat nu” („Lumânarea din vârful bradului”). În fapt, textul despre Edgar Papu, „eruditul-escortă”, se dovedeşte o meditaţie „angajată” şi profundă despre abisalităţile fiinţei umane, despre natura dostoievskiană, unde coexistă angelicul şi demonicul, sublimul şi abjecţia, despre balanţa fragilă a Binelui şi a Răului, care oricând se poate apleca de-o parte sau de alta, marcând, uneori definitiv, destinul unei personalităţi.

În Punctul sensibil, Vasile Popovici este „mai mult decât un critic” (formula aparţine strălucitului hermeneut Lucian Raicu, potrivindu-i-se şi lui însuşi), fiind interesat nu doar sau nu atât de tehnicile literare sau de metode, în cazul criticilor, cât mai ales de sensurile ascunse ale unor cărţi, de relaţiile subtile dintre operele şi biografiile autorilor, de (auto)specularităţile revelatoare, de problemele existenţial-morale. Interpretările sale sunt însă mereu susţinute de coerenţa argumentaţiei şi de expresivitatea stilului.