Originar din Calafat, scriitorul Gabriel Chifu a trăit o bună parte din viaţă la Craiova, capitala Olteniei, unde a fost redactor şi redactor-şef al revistei Ramuri. Oraşul de adopţie al tinereţii este însă destul de puţin reprezentat în cărţile sale de ficţiune, întrucât romanele lui Gabriel Chifu sunt, în general, parabole ale „condiţiei umane” (Mircea Mihăieş). Caracterul realist al naraţiunilor dezvăluie mai ales o atmosferă social-politică şi morală din perioada comunismului sau din anii tranziţiei postrevoluţionare în România, spaţiul geografic devenind, astfel, prea puţin relevant pentru autor (acţiunea este localizată adesea într-un oraş desemnat printr-o majusculă oarecare, F, X). Atunci când se ivesc, reperele topografice ţin de perimetrul central al Craiovei şi au legătură cu mitologia personală a copilăriei.

În Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită (Editura Ramuri, 2009), o carte transgenologică, la graniţa fluidă dintre roman, memorii, jurnal şi poem în proză, English Park apare în amintirea primei călătorii la Craiova a copilului din Calafat. Oraşul, cu furnicarul şi agitaţia lui, perceput sinestezic, devine un carusel ameţitor pentru cel obişnuit, până atunci, doar cu liniştea târgului patriarhal de la Dunăre: „Apoi, prima mea venire, tot cu mama, la mătuşa ei din craiova. Locuia în centrul oraşului, lângă english park. De la gară până la locuinţa ei am luat taxicoul. Seara, n-am putut adormi de vacarm şi feerie: claxoane, voci, lumini şi sunete amestecate, stranii şi provocatoare, nu o linişte de mormânt ca-n calafat; eram şocat, îmi bătea cu putere inima de emoţie şi bucurie, nici la new york, mult mai târziu, n-am fost atât de luat prin surprindere”. Episodul primei descinderi în Craiova a fost relatat întâia oară, uşor diferit, într-un articol publicat în revista Ramuri („Oraşul interior, oraşul vizibil”), în 1993, şi reluat ca Notă a autorului în Maratonul învinşilor. Addenda la o nuvelă de Kafka, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită (Cartea Românească, 2021): „Am călătorit cu trenul. Am ajuns spre seară la Craiova. M-au izbit din prima clipă puhoiul de oameni, agitaţia lor peste puterile mele de înţelegere. Am mers de la gară spre centru cu un autobuz lent, pântecos, arhaic. Era pentru prima dată când vedeam un autobuz şi inima îmi bătea nebuneşte, totul mă surprindea, mă emoţiona şi mi se părea ciudat şi magnific. Mătuşile mele aveau casa lipită de Casa Albă, lângă English Park, pe locul unde se află azi un bloc anodin. (…) M-am apropiat de fereastră şi am privit: strada era fascinantă – o revărsare de lumini, maşini care făceau zgomot şi claxonau, oameni care se duceau încoace şi-ncolo, vorbind şi dând din mâini. Percepeam oraşul cu prospeţime, amplificat şi prodigios”. Impactul lumii noi, citadine, asupra copilului a fost unul atât de puternic încât această călătorie a rămas în memoria scriitorului ca o incursiune miraculoasă, evocată succint şi în volumul O viaţă. Pagini dintr-o epopee efemeră: stări, tablouri, însemnări, firimituri epice, psalmi, viziuni (Editura Junimea, 2020): „ce vârtej îmbătător de lumini, de mirosuri şi de sunete”. Tot de prima vizită la Craiova se leagă şi amintirea unei aventuri riscante: trimis de mamă şi de sora ei să se joace în English Park cu o fetiţă din vecini, nebăgat apoi în seamă de grupul de copii, micul Gabriel porneşte în căutarea vitrinei cu ursul uriaş de pluş, pe care-l văzuse dimineaţa într-o plimbare cu unchiul, probabil pe Calea Unirii.

English Park va fi însă asociat şi cu o amintire dureroasă a răului produs de comunişti: imaginea dezolantă, de Pena Corcoduşa, a mătuşii Marioara, alungată din locuinţa ei de lângă Casa Albă, în avântul demolărilor clădirilor vechi, pentru a face loc şterselor şi impersonalelor blocuri de azi: „vara şi iarna, o vedeai ici-colo prin craiova, cu haina ei de blană, cu câinele ei din ce în ce mai costeliv şi mai neputincios, cu valiza ei murdară în care aduna tot soiul de nimicuri. Adeseori se oprea în english park şi privea încremenită, ceasuri în şir, spre blocul care se ridicase în locul casei sale. Avea minţile rătăcite. Copiii alergau după ea şi după câinele ei strigând: «Nebuna, nebuna!». Aruncau în ea cu pietre, iar ea nu se ferea. Râdea nepăsătoare, dar râsul ei cel nou nu mai semăna cu cel de odinioară. Mormăind ceva, trăgea după ea şi valiza şi câinele”.

În romanul Punct şi de la capăt (Editura Polirom, 2014), English Park este locul unei întâlniri fundamentale. Coborârea în groapa istoriei, până în anii ’40, are ca punct de plecare, înProlog, o intrigă „detectivistică“: un scriitor-jurnalist (care se sermonează aşa cum ar face-o un duhovnic şi se autoflagelează analitic, fiind nemulţumit de sine, dar visând să scrie cândva „o operă formidabilă“, „o cartevie“) este rugat de prietenul său, medicul psihiatru Mihai Deleanu, să-i descopere adevăraţii părinţi, pentru că tocmai aflase că fusese un copil adoptat. Ajunge astfel, cu ancheta jurnalistică, la fostul profesor de istorie Bazil Dumitrescu, la Craiova, purtătorul râvnitei „comori“ epice: „Povestea adevărată şi puternică, povestea vie, după care alergasem toată viaţa fără să fiu în stare s-o găsesc, acum îmi era dăruită dintr-odată, pe de-a-ntregul, aşa cum ţi-ar umple cineva un pahar cu ambrozie sau cu nectar şi te-ar îndemna plin de mărinimie: «Bea-l!»“. „Mărgeanul“ narativ al bătrânului centenar, o Şeherezadă care povesteşte pentru a putea muri, readună pe acelaşi fir vieţile câtorva personaje care se întrepătrunseseră la un moment dat. În fapt, destinul nefast al unora dintre ele fusese înscris inconştient pe o simplă coală de hârtie: o listă cu viitori (niciodată) membri aiFrăţiei de Cruce　din Limanu-de-Sus, un orăşel de pe malul Dunării, întocmită într-o vacanţă de vară, în curtea profesorului Bazil Dumitrescu. „Scriitoraşul“, cel care a primit de la Bazil Dumitrescu, odată cu povestea relatată în carte, „duhul povestirii“, ar putea schimba faptele, ar putea rescrie istoria. Iar rescrierea echivalează, de fapt, cu o reîntemeiere a lumii, prin cuvânt. Cu o mântuire. De gradul al doilea, fireşte, căci scriitorul nu e decât o copie umilă a Creatorului. Dincolo însă de această potenţialitate plină de speranţă, rămâne trecutul deja cunoscut. Unul doldora de trădări, persecuţii, orori. Prima întâlnire cu păstrătorul poveştii, în English Park, la statuia lui Cuza, se continuă cu o plimbare prin centrul Craiovei (în care sunt menţionate cam toate obiectivele arhitectural-istorice importante), iar aceasta se opreşte în restaurantul fostului hotel-cazino Minerva (însă autorul nu dezvoltă o descriere a edificiului cu celebra sală maură). Grădina Unirii (sau Grădina Al. I. Cuza), numită şi English Park datorită stilului de scuar englezesc, a fost amenajată pe o suprafaţă de 4670 mp, în zona centrală a Craiovei, în perioada 1930-1931, la iniţiativa primarului liberal Nicolae Romanescu. Proiectul a fost realizat de arhitectul peisagist francez Émil Pinard şi de arhitectul inginer Otto Carada von Hesselman. Fântâna arteziană din mijloc a fost modificată de mai multe ori de-a lungul timpului. Statuia de bronz a domnitorului Al. I. Cuza (turnată de sculptorul florentin Raffaello Romanelli, la comanda lui Mişu N. T. Popp), a fost adusă în 1940 din scuarul din faţa cinematografului „Select” (unde fusese amplasată în 1936, cu toate că ajunsese la Craiova înainte de Primul Război Mondial).

În Punct şi de la capăt, întâlnirile ulterioare dintre scriitorul-jurnalist şi fostul profesor de istorie Bazil Dumitrescu se desfăşoară în garsoniera modestă, cu un „miros înţepător de râncezeală amestecată cu igrasie”, a bătrânului parcă fără vârstă. Blocul din centru, „cunoscut sub numele de Lumea copiilor, după magazinul care funcţionase cândva la parterul imobilului” cu patru etaje, „o construcţie urâtă, ridicată prin anii ’50, copiindu-le pe cele din oraşele sovietice”, se află în imediata vecinătate a Palatului Băncii Comerţului (sediul actual al Primăriei), a Casei Albe (clădirea cu apartamente pentru funcţionarii Băncii Comerţului, înălţată în interbelic, după planurile arhitectului Constantin Iotzu, de constructorii italieni Giovanni Batista Peressutti şi Carlo Dalla Barba – aceeaşi echipă care a realizat şi Palatul „Ramuri”) şi a Teatrului Naţional „Marin Sorescu”. În acest spaţiu decrepit al unui bloc anonim comunist se petrece miracolul transmiterii poveştii şi a „duhului” ei nemuritor. Dar probabil că blocul nu este ales întâmplător; deşi reprezintă o arhitectură banală în peisaj, datorită poziţiei centrale în urbe, în el au locuit V.G. Paleolog (cercetător şi istoric al vieţii sculptorului Constantin Brâncuşi), Ion D. Sîrbu (scriitorul petrilean devenit secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova), Al. Piru (profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova şi redactor-şef al revistei Ramuri) şi Marin Sorescu (reper literar al Olteniei, şi el redactor-şef al Ramuri-lor). Blocul acesta se constituie, astfel, într-un loc al memoriei istorice şi culturale, ascunse uneori şi în decoruri cenuşii, lipsite de frumuseţe ori de măreţie arhitecturală.

Craiova din ficţiunile lui Gabriel Chifu se concentrează într-un cerc magic din zona centrală, luminat de percepţia fabuloasă din copilărie şi de urmele unor personalităţi emblematice pentru destinul cultural al oraşului.