| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poemede Gabriela GheorghişorMarea frumuseţe Când eram fetiţă, mă uitam la fotografia înrămată a tatălui meu şi credeam că asta e marea frumuseţe. După ce am învăţat să citesc, cărţile cu poveşti au devenit universul mirobolant al marii frumuseţi. În adolescenţă, căpătasem obiceiul să-mi imaginez alte vieţi, în care jucam rolul eroinei fericite, eu eram marea frumuseţe. Mai târziu am cunoscut iubirea şi am zis că gata ăsta e drumul pe care pâlpâie lumina marii frumuseţi. La maturitate am înţeles că numai Dumnezeu nu părăseşte în bunătatea şi marea Lui frumuseţe. Tu te întrebi cine o să te ţină de mână? Moşteniri Am moştenit bolile femeilor din familia mea, furia sângelui şi gheara în gât, nu ştiu dacă şi longevitatea, fiindcă bătrâneţea este tot o boală, mai insidioasă, mai neiertătoare. Bunica mea paternă şi-a îngropat toţi fiii, un bebeluş, un tânăr şi încă doi în putere. Apoi s-a rugat zadarnic Domnului să se milostivească de amărăciunea zilelor ei, însă bătrâneţea n-a iertat-o şi a trecut deja de nouăzeci de ani. Am moştenit şi puterile femeilor din familia mea, lacrima, tămâia, rugăciunea, ştiu să fac colivă şi colaci, ştiu să leg bănuţii în pomnete, am învăţat să trag după mine moartea ca un copil care se chinuieşte să înalţe un zmeu zdrenţuit. Văduva plăteşte dublu Văduva plăteşte dublu, zice mama, o femeie singură este înşelată de toţi mecanici, zugravi, instalatori ea ştie că e înşelată, dar nu are ce face, trebuie să plătească şi preţul singurătăţii, ca un fel de taxă pe valoare adăugată. Mama a rămas văduvă de tânără, o vreme s-a îmbrăcat în negru, apoi şi-a ascuns durerea şi a plătit preţul de a nu fi singură. Eu sunt văduva tânără neîndoliată, aproape veselă, aproape singură, toate se strică treptat în casa văduvei, însă libertatea e o armură de oţel. Mama şi-a îngropat un bărbat în floarea vârstei, când iubirea era încă mare, sângele, încă fierbinte, şi disperarea, atroce. Eu mă îngrop în cărţi, iubitul meu e un golem de hârtie, iar melancolia ţine locul dramei. Nopţile Nopţile se rulează ca ciorapii plasă care coboară lent de pe pulpele mele. Un linţoliu negru aruncat cu tristeţe peste leşul zilei de ieri. Să nu povesteşti despre bocetul dimineţii, un ecran luminos cu pixelii deşiraţi în cimitirul nopţilor slow motion. Mă îmbrac în pielea mea încă tânără, calc pe hârtiile şi cărţile împrăştiate în drumul îngust spre bucătărie, alte cadavre, alte rufe mototolite. Ziua mă strecor printre rutine, sunt o aromă de cafea proaspătă în cerul negru al gurii tale. Noaptea cerul se prelinge pe pulpele mele dezgolite Levitaţia Mi-am aruncat vălurile şi am început să levitez, Oamenii s-au strâns puhoi, ca la vederea unui montgolfier în secolul al XVIII-lea, se îmbrânceau şi se călcau pe picioare, toţi cu gura căscată şi cu gâtul întins către cer. Le-am zâmbit şi am scos limba, am vrut să le fac şi semne obscene, dar sunt prea cuminte pentru a mă apuca să înjur birjăreşte în pantomimă. Părul îmi flutura ca o melopee, îmi crescuse până la genunchi, parcă eram Venus a lui Botticelli. Mulţimea năucă s-a zvârcolit, s-a trezit curând din hipnoză şi s-a auzit prima huiduială, apoi vocile s-au amplificat într-un cor al furiei fără dirijor. În orice levitaţie este o perversiune, spune un personaj din filmul Tinereţe. Singurătăţi Citesc o ştire despre o bătrână din Como descoperită în fotoliul său din sufragerie la doi ani după ce a murit. Nimeni n-ar trebui să fie singur, a spus ministrul italian al Familiei. Nu ştiu dacă am aţipit sau doar am visat că am aţipit, lumina asfinţitului mângâie trupul meu cald încă, pe bulevard claxonează maşini, dar zgomotul se va stinge treptat, ca semnalul unui tren care se îndepărtează, după ce a trecut printr-o gară pustie. Nimeni n-ar trebui să rateze lumina asta blândă a asfinţitului, îmi spun, când umbrele noastre se risipesc încet, absorbite curând de întuneric. Blank poetry Dance Me to the End of Love, susură Leonard Cohen într-o piesă celebră. Tu ai inventat un nou mod de comunicare: sms-ul gol e şi ăsta un fel de sfârşit. Când dragostea nu se mai poate întrupa nici măcar în cuvinte, oricât de mincinoase sau arbitrare până peste marginile iertate ale convenţionalului, vine apocalipsa silenţioasă. Dacă aş publica un volum cu foi albe şi l-aş numi Odă iubirii noastre nu-i aşa că tu ai fi primul cumpărător? |