Optzecist întârziat, debutând editorial abia după Revoluţia din 1989 (în 1996, cu o culegere de povestiri interconectate: Prunele electrice), fără constrângerile Cenzurii, Dumitru Ungureanu se distinge de congenerii care scriau o proză citadină, reîntorcându-se spre zona satului românesc tradiţional, mutilat în vremea comunismului (influenţat mai ales de modelul literaturii cu ţărani a lui Marin Preda). Volumul recent, Terapie narativă: autoficţiuni apocrife (2022), revine, în cea mai mare parte, la această aspră lume rurală, la civilizaţia patriarhală din Muntenia.

Povestirile, în principal din prima secţiune, Biblioteca uitată, mizează pe rememorarea unor amintiri semnificative în ordinea formării personalităţii, începând din fragedă copilărie: cum a învăţat azbuchea, lecturile la care a avut acces, cărţile pe care i le citea bunicul (Taica) şi poeziile pe care le-a învăţat de la bunică (Maica), participarea la muncile grele ale câmpului, asistarea la producţia ţuicii (cu o instalaţie improvizată), informaţii despre bunicii paterni (de pildă, Taica, „şeful inclement al familiei, adevărat Padre Padrone mai degrabă decât Moromete”, fusese membru al Partidului Naţional Liberal, cântăreţ bisericesc şi ajutor de jandarm comunal), bătăile cu rigla la palmă, aplicate de învăţătorul de la şcoală, gesturile „ilegale” ale bunicului, din anii colectivizării (construirea unei jumătăţi de căruţă cu o singură osie, trase de o vacă; ascunderea puştii în livadă), „disciplina” violent impusă de unii profesori din gimnaziu, pasiunea livrescă augmentată în timp şi discuţiile de la Clubul cititorilor care dezbăteau estetic pe malul şanţului, în Poiană, „alergia” lui Taica şi a tatălui (electrician la Balastiera Ioneşti) la volumele de ficţiune devorate de nepot/ fiu, ale cărui deviaţii comportamentale se voiau corectate cu nuiaua sau cureaua de la pantaloni, filmele văzute în sala Căminului Cultural sătesc, columbofilia, pescuitul în balta din preajma Neajlovului, mersul la colindeţe de sărbători, tăiatul porcului de Crăciun şi gustul şoriciului proaspăt după abstinenţa postului, furtul cărţilor din biblioteca aşezată în podul gazdelor din Bucureşti (când devenise elev la un liceu energetic), năzdrăvăniile de tot felul etc. Se reţin aici Pantofii de viconte (relevantă pentru dragostea de cărţi a puberului, dar şi pentru caracterul hâtru al tatălui, care produce replica din titlu, când copilul se întoarce din Găeşti cu Vicontele de Bragelonne, în loc de încălţări, iar mama îl întreabă ce-o să poarte la toamnă) şi Ce este o citanie? (percutantă în privinţa „pedagogiei” contondente a Taicii, care pedepseşte copilul lăsat cu vaca la păscut, iar acesta, ispitit de răcoarea râului, duce animalul acasă).

Povestirile din a doua secţiune, Terapie narativă, se focalizează pe lumea din zona natală a autorului (satul Cacova, comuna Morteni şi împrejurimile, din judeţul Dâmboviţa), într-un soi de micro-monografie rurală realist-autenticistă. Nu doar acest corpus de texte, ci întreg volumul, până la urmă, este important datorită viziunii demitizante asupra vieţii la ţară. Nu există nimic idilic, nici măcar duios-poetic în evocările lui Dumitru Ungureanu; în afara unor stropi de nostalgie punctuală, stilul său este mai degrabă unul tăios, dezvrăjitor, (auto)ironic. Ultimele secţiuni, Colţul colecţionarului cusurgiu şi Addenda, vorbesc despre plăcerea păstrării/ cumpărării unor obiecte vechi, cu valoare sentimentală (Ungureanu nefiind un colecţionar tipic): avionul şi barca din plastic aduse de Taica de la Techirghiol, trusele de „scule” din copilărie şi adolescenţă, un gramofon vândut ulterior unui prieten, casete audio, DVD-uri, cărţi, magnetofoane (în Povestea magnetofoanelor mele triste – cu titlu marquezian).

Terapie narativă reprezintă, per ansamblu, o arheologie a memoriei (individuale şi familiale), un Bildunsroman sui generis în fărâme, o autobiografie fragmentară ficţionalizată (nu putem şti precis în ce măsură, însă Dumitru Ungureanu foloseşte, în paratext, conceptul autoficţiunii).