Reprezentant de seamă al generaţiei ’80, Nichita Danilov s-a înscris, încă de la debut, în direcţia lirismului metaforizant-simbolic, de vibraţie metafizică, apropiat mai degrabă de modelul neomodernist al poeziei decât de acela postmodernist, îmbrăţişat de nucleul tare al lunediştilor. Radu G. Ţeposu, în Istoria tragică & grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, îl include în secţiunea „Gnomici şi esoterici. Manieriştii” (lângă poeţi ca Eugen Suciu, Lucian Vasiliu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Codruţ, Viorel Mureşan), evidenţiindu-i histrionismul fantast, „convulsia extatică”, fervoarea întunecat-halucinatorie, setea de transcendenţă, atmosfera obscur-sacerdotală, „fosforescenţa revelaţiei”, „sinteza fastuoasă a contrariilor”. Ion Bogdan Lefter, în Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”, îl aşază, în tabelul tripartit al optzeciştilor, la categoria „orgolioşilor moralişti” (alături de Petru Romoşan, Matei Vişniec, Mariana Marin, Ion Mureşan, Elena Ştefoi, Ioan Morar, Lucian Vasiliu), remarcându-i „poza” teatral-romantică, retorica narativ-parabolică, stilizarea expresionistă, influenţele biblice, aerul „iniţiatic” şi gravitatea, în ciuda unor accente de (auto)ironie sfidătoare. Dincolo de astfel de clasificări în retortă, cu nota lor de aproximare a unor opere complexe şi plurivalente, poezia lui Nichita Danilov, deopotrivă stranie şi familiară în umanismul ei, a reuşit să se impună în canonul critic al literaturii române contemporane.

Sub un generic care sună atât de retro azi, Peisaj cu îngeri la fereastră, lui Nichita Danilov îi apare, în 2022, o antologie la Editura Junimea din Iaşi, probabil pentru a marca editorial împlinirea vârstei de 70 de ani. După titlurile unor poeme omonime cu ale volumelor deja publicate, se poate deduce o oarecare ordine cronologică în Cuprins, dar reperele precise, temporale şi de apartenenţă, lipsesc (câteva texte sunt chiar reluate). Dacă absenţa lor a fost intenţionată, presupun că autorul a dorit ca poezia sa să nu fie neapărat citită/ analizată în evoluţie, ci ca un continuum, ca un tot organic, fără rupturi şi metamorfoze fundamentale. Poetica lui Nichita Danilov reprezintă un mixaj personal de elemente estetice diferite: baroce, romantice, simboliste, decadentiste, expresioniste, suprarealiste, (neo)moderniste, postmoderniste. Angoasa neantului şi proliferarea materiei, anamorfozele, labirintul de oglinzi, travestiurile şi jocul măştilor (Ziduri şi uşi, Chipul, Finita la commedia, Casă străină) şi, în general, tensiunea contrariilor (Bine-Rău, carnal-sideral, viu-artificial, real-ireal, imanent-transcendent etc.) ţin de tropismele barocului. De romantism amintesc nu doar unele teme şi motive (umbra, dublul, somnia, visul), ci şi anumite atitudini, sentimente şi postúri excepţionale: nostalgia angelicului (Peisaj cu mâini şi aripi) sau a Paradisului (Recviem pentru ţara pierdută, parabolă a rătăcirii şi a căutării drumului spre „ţara făgăduinţei“, a trudei sisifice pentru mântuire, în care se întrevede şi mitul Meşterului Manole), expansiunea eului (Oră), figura hamletiană (Anotimp), eroică, titanică a poetului cântăreţ (Cuşti de aur), profetică (Scenă de vânătoare), blazată (Rază a lucidităţii, Medalion), melancolică (Peisaj nocturn), orfică (Nunta de câini, în care un Orfeu mahmur ne „iniţiază”, pre limba lui locvace, în misterul morţii înscrise în actul procreaţiei). Romantic este, în fond, chiar neo-platonismul care modelează viziunea poetică a lui Danilov despre lumea ca umbră, copie palidă a unei Idealităţi inaccesibile, metafizice. Foarte multe dintre „peisajele” descrise în poeme (nu doar în cele care conţin în titlu termenul plastic peisaj) sunt, precum la simbolişti, peisaje interioare dezolante, stări de spirit disforice (Anotimp, Peisaj de toamnă, Peisaj alcoolic). Alteori, poetul se imaginează în ipostaze decadentiste, într-un Edgar Allan Poe spilcuit (Din jurnalul unui cabotin), într-un dandy (Miercure tristă, zi cenuşie, Baia de aburi), într-un trompetist exotic (Immanuel Kant). Zvonurile apocaliptice, tuşele groase ale degradării sacrului, imaginile atroce şi groteşti ale umanului conturează o sensibilitate de tip expresionist: „îngerul negru” (Înger negru), „Crişti disperaţi” cu trupul „înfăşurat în ziare”, „scăldat de reclame” care „se prăbuşesc în gol” (Timp), cei trei îngeri decapitaţi din Arlechin la marginea câmpului (tablou fără ramă), putrezirea în „mocirlele cărnii” (Secol)„sângele împroaşcă vitrinele”, trupuri sfârtecate şi râuri de sânge (Secol), îngeri căzuţi, depravaţi (Căderea îngerilor), ploaia de foc (Portativ), fetuşii lepădaţi pe străzi şi aşezaţi în vitrine (Manechine), un Cristos bahic, zăcând cu zarul în mână (Pieta), câini care devastează biserica şi sfâşie oamenii (Căutare), plante carnivore (Orologiul anotimpurilor: ieşirea din iarnă), cortegiul de umbre şi păpuşi de ceară legănate în braţe (Pelerinaj) etc. Alte versuri fantasmatice pot fi considerate suprarealiste: îmbrăţişarea mirilor din Medalion (Y) sau cuplul colorat din Medalion (xy), jocul de zaruri din Câmp de cenuşă, feeria marquesiană a fluturilor din Şotron. Haina de sacerdot al cunoaşterii şi lirismul gnoseologic, iniţiatic, oracular din modernismul înalt sunt transpuse, de pildă, într-un poem ca Nunta de câini, un fel de Ou dogmatic desolemnizat, de un simbolism vulgarizat, cu túrnuri burleşti (însă, la Danilov, chiar şi ludicul are ceva grav, iar arlechinadele se arată prea puţin vesele). În registru sobru apar revelaţii vagi despre misterele transcendentului (Deasupra lucrurilor, Odată cu timpul şi apa), dar şi invocaţii religioase, uneori pline de patetism (Invocaţie, Înserare, Fiu al omului). Ca o concluzie despre condiţia umană tragică, înstrăinată, „umbră a umbrelor”, aş cita versurile: „Păşim tăcuţi, fiecare dintre noi îşi duce chipul/ ca pe o urnă în braţe. Fiecare îşi agită/ inima smulsă din piept ca un steag găurit“ (Casă străină) .

Un soi de postmodernism în răspăr, borgesian, găsim în prozo-poemul Nouă variaţiuni pentru orgă, o culme a creaţiei lui Danilov, o artă poetică a (auto)specularităţii şi a (re)scrierii infinite, dar şi o parabolă a lumii telescopate, a universului multidimensional, de tip matrioşkă. Textul are un motto din Dionysos Areopagitul despre „partea bună a tuturor lucrurilor” care „transcende totul în chip supranatural” şi pare o proză poetică absurdă, cu personaje bizare, funambuleşti: „Călugărul Kiril stă în interiorul unei fântâni şi scrie la o neagră psaltire. (…) Eu stau aplecat peste fântână şi-l urmăresc foarte atent: tot ce scrie el, eu transcriu într-o altă psaltire”. Deasupra lui Nichita-naratorul, care scrie „nu cu cerneală, cu nisip” (probabil o aluzie la „cartea de nisip” a lui Borges), veghează fratele Ferapont. Cu barba până la brâu, îmbrăcat în rubaşcă şi încins cu o frânghie din scoarţă de tei, acesta seamănă cu Dostoievski, cântă psalmi şi transcrie într-o altă psaltire; urmează fratele Lazăr, care putrezeşte de viu şi „îşi moaie pana/ în rănile lui”, apoi, tânărul frate Daniel, care, cu şoimul fantastic (cu cap de leu şi coadă de şarpe) pe umăr, învaţă „buchiile” pentru o nouă transcriere. Şirul călugărilor-scribi se continuă însă şi dedesubt, cu dublurile lor: celălalt Kiril, slab, ros de şobolani, zgârcit, numărând bănuţii de aramă şi scriind cu propriul sânge, celălalt Ferapont, trist, întunecat, harnic precum un păianjen cu cruce, „adevărat grămătic”, Atichin (anagrama numelui Nichita, adică inversul), celălalt Lazăr, prea slăbit să mai poată scrie, celălalt Daniel, transformat într-un monstru cu solzi şi pene, care „îşi sfâşia aura şi plângea, aplecându-se tot mai mult peste Daniel”. Liniaritatea oglindirilor se sparge curând şi reflexiile se ramifică, fiindcă într-una dintre rănile celuilalt Lazăr, ca într-o fântănă, stă un alt frate Nichita. Atmosfera gotică, lugubră, ascetică, monahală se înviorează prin (auto)ironiile la adresa lui Nichita, care este atenţionat de Ferapont când face greşeli de stil ori de punctuaţie: „Toate acestea nu mai au nicio importanţă, îi spun.// În psaltirea modernă nu se mai folosesc multe semne de punctuaţie”; iar Atichin „visează mult la femei. De multe ori pana lui o ia razna şi desenează pe filă coapse şi sâni de femeie”. Finalul, greu ca o lespede de mormânt, ca o damnare veşnică, sugerează o circularitate scriptic-livrescă perpetuă, fără început şi fără sfârşit: „Era o sâmbătă neagră, fără sfârşit”.

Poezia lui Nichita Danilov, tropologizantă, hrănită cu arhetipuri mitice (multe biblice) şi simboluri culturale, ceremonioasă, fantastă, vizionară, este ea însăşi, în partea sa cea mai reuşită, ca o scriptură veche misterioasă (laică, fireşte), cu pagini îngălbenite, impregnate de fum şi tămâie, coperte în reliefuri aurite, somptuoase, al cărei aer vintage are drept contrapunct graffiti-urile de pe câteva semne de carte.