Ioana Geacăr a publicat literatură pentru copii semnând Ioana Dana Nicolae. Deşi scria şi poezie încă din anii ’80, a debutat editorial cu versuri abia după Revoluţia din 1989. A rămas însă o poetă discretă din Târgovişte, motiv să se considere „Ioan cel fără de Ţară, fără apartenenţă la vreo generaţie poetică”. În ultima decadă a ajuns să fie mai vizibilă prin volumele Recviem pentru nuca verde (Casa de pariuri literare, 2015), Uite ce e (Paralela 45, 2017) şi antologia Sfumato (Casa de pariuri literare, 2020). Recent, i-a apărut, tot la Casa de pariuri literare, placheta Iarna umbrele copacilor sunt verzi (2022).

Poezia Ioanei Geacăr este, în general, una autobiografist-realistă, un montaj de secvenţe/ decupaje ale cotidianului (de altfel, ultimul vers al unui poem devine titlul următorului, dând impresia unui „film” experimental adiţionat din fragmente: fotografii, stop-cadre, micro-scene), dar înregistrarea aparent detaşată a existenţei este adesea însoţită de confesiuni şi de reflecţii succinte (vocea din off) ori se metamorfozează brusc într-o scurtă viziune. Ioana Geacăr poate fi definită mai ales ca o poetă a vizualului, ea însăşi vorbeşte despre pasiunea fotografiatului: „şi eu cu aparatul foto îndreptat oriîncotro” (din razele prăfoase cum virezi spre dreapta), „acum pândesc în faţa ferestrei cu obiectivul/ dispoziţia norilor păsărilor luminii” (azi lumea), „închid un ochi şi/ în prelungirea obiectivului vânez imagini” (în lumină). În caleidoscopul de instantanee minimaliste, autenticist-sordide, banale, anodine se disting însă imaginile în care realitatea se transfigurează, dezvăluindu-şi o altă dimensiune, ascunsă, metafizică, supranaturală: „printre mormanele de rufe/ de la second-hand doar/ femeile luminează// ca nişte sfinte cărora aura li s-a scurs înăuntru” (femeia).

Poemele Ioanei Geacăr tematizează lipsa sentimentului de apartenenţă şi senzaţia singurătăţii acute: „dacă simţi că nu mai aparţii ţine-te întotdeauna de ceva/ de un baston umbrelă un trunchi o ramură o frunză smulsă vântului/ o plasă/ de plapumă îmbrăţişeaz-o strâns când adormi” (pe aici au trecut păsări); „dacă închizi ochii/ şi te strângi în braţe/ singurătatea devine acceptabilă” (când adormi); evanescenţa vieţii şi destrămarea: „fumul pe care-l scoţi/ în el ţi se poate citi toată viaţa/ (…)/ pe luciul apei cadavrul zilei de ieri se descompune încet” (să ţină locul cald); spaime, angoase, anxietăţi, care se traduc fie în câte-o rară metaforă expresionistă, ca în drumul e rupt („soarele/ un fetus prăbuşit/ în camera de gardă”), fie într-o descriere naturalist-mizerabilistă, precum în şi mai mult („târziu în autobuz întuneric stai pe primul loc liber şi nu ştii/ că te-ai aşezat într-o baltă de pişat/ a unuia care-şi stăpâneşte mai greu fricile decât tine”); suferinţa pierderii celui drag, ghicită în imagini curate, lipsite de stridenţa patetismului, dar cu atât mai sfredelitoare: „pantofii tăi habar nu au c-ai murit/ desfăcuţi cu şireturile atârnate/ mai ales după-amiaza când lumina soarelui ajunge pe hol peste ei/ îi aşez/ şi pe ai mei/ alături” (pentru mine); înstrăinarea, stările de spirit neobişnuite din pandemie, lumea Facebook-ului (privită, totuşi, cu oarecare gingăşie: „noaptea lumea înfloreşte pe fb ca regina nopţii” – fără obiecte), toate acestea tratate uneori în versuri cu accente de critică socială (v. îndeosebi plus taxa adăugată). De aceea, apare şi mărturisirea abruptă: „eu scriu poezia/ din timpul meu fără glorie” (apasă aici. deschide); sau cea cu valoare de apoftegmă memorabilă: „când toată lumea minte adevărul devine poezie” (am dezinstalat aplicaţia). Deşi fulgurante, sunt de reţinut şi ipostazele graţiosului: „din cer cad bănuţi de lumină care fac cercuri strălucitoare în apă” (şi mai mult).

Iarna umbrele copacilor sunt verzi conţine o poezie în care predomină prospeţimea şi naturaleţea, în ciuda atmosferei mai degrabă întunecate, de film neo-realist alb-negru.