Editura Humanitas Fiction a reeditat anul acesta, sub îngrijirea Roxanei Albu, Jurnalul lui Franz Kafka, în minunata traducere a lui Mircea Ivănescu, având reproduceri de manuscrise şi desene ale autorului. Creator al unor stranii şi originale parabole despre tragismul condiţiei umane, maestru al absurdului, scriitorul atât de puţin cunoscut în timpul vieţii sale a devenit ulterior, prin influenţa şi fascinaţia exercitate asupra literaturii universale din secolul al XX-lea, un nume la fel de ilustru ca al unui zeu din panteon. Lectura jurnalului intim ni-l dezvăluie ca pe un om chinuit, nu doar de bolile trupului, cât, mai ales, de obsesiile scrisului:

„Îmi simţeam urechea proaspătă, răcoroasă, plină de sevă, ca o frunză.

Scriu asta în mod cert din deznădejdea faţă de trupul meu şi faţă de viitorul în acest trup.

Când deznădejdea se arată atât de hotărâtă, atât de legată de obiectul ei, atât de concentrată, ca aceea a unui soldat lăsat să acopere retragerea şi care se lasă astfel pradă distrugerii, atunci nu este vorba de adevărata deznădejde. Deznădejdea adevărată şi-a depăşit de la început şi dintotdeauna ţelul, (şi, ajuns aici, la virgula aceasta, se vădeşte că numai prima frază a fost adevărată).

Eşti deznădăjduit?

Da? Eşti deznădăjduit?

Fugi? Vrei să te ascunzi?

(Am trecut prin faţa bordelului ca prin faţa casei unei iubite.)

Scriitorii spun lucruri urât mirositoare.

Lenjeresele pe ploaia torenţială.

(Prin fereastra cupeului.)

În sfârşit, după cinci luni din viaţa asta a mea în care n-am putut scrie nimic care să mă mulţumească, pe care nicio putere de pe lume nu mi le poate răscumpăra, deşi toate ar fi datoare s-o facă, îmi vine ideea să mai stau o dată de vorbă cu mine însumi. Am răspuns mereu, când îmi puneam cu adevărat întrebarea, că mai rămânea ceva să ţâşnească din mine, din căpiţa asta de paie care sunt eu însumi de cinci luni încoace şi a cărei soartă pare să fie să se aprindă vara şi să ardă mai repede decât ar apuca să clipească cel ce-ar sta s-o privească. Şi măcar de mi s-ar întâmpla mie! Chiar de zece ori să mi se întâmple, căci eu nu regret nici măcar vremea aceea nefericită! Starea în care mă aflu nu este nefericire, dar nici fericire, nici indiferenţă, nici slăbiciune, nici istovire şi nici altceva, iar atunci ce este, în fond? Că nu ştiu, asta se leagă poate de neputinţa mea de a scrie. Şi cred că o înţeleg, chiar dacă nu-i cunosc cauzele. Adică, toate lucrurile care-mi vin în minte nu vin pornind de la rădăcină, ci de-abia de undeva de la mijloc. Şi atunci, cum să mai încerci să le ţii pe loc, cum să mai încerci să ţii ceva şi să te ţii şi pe tine, agăţându-te de un fir de iarbă care a început să crească abia de la mijlocul tulpinii? Poate că unii pot s-o facă, de exemplu, saltimbancii aceia japonezi, căţăraţi pe o scară ce nu se sprijină de pământ, ci pe tălpile înălţate ale unuia din ei pe jumătate întins pe jos, şi nu se sprijină nici de perete, ci urcă pur şi simplu, aşa, în aer. Eu nu pot, chiar făcând abstracţie de faptul că scara mea nu are la dispoziţie nici măcar tălpile cuiva. Asta nu e fireşte totul şi nu pornind de aici aş începe. În fiecare zi trebuie să existe cel puţin un rând scris îndreptat spre mine, aşa cum unii îşi îndreaptă astăzi telescoapele spre comete”.

Scrisul nu este însă doar ordalie, ci şi o posibilă terapie, o dezmierdare, o răscumpărare a deficitului existenţial, o formă de mântuire: „Ciudata, tainica, poate primejdioasa, poate mântuitoarea alinare a scrisului: sari deodată afară din şirul asasinilor, poţi să observi faptele"