Nu întâmplător, arheologul şi strălucitul eseist Cătălin Pavel este un explorator şi pe terenul beletristicii. Cu fiecare roman publicat (Aproape a şaptea parte din lume, Nicio clipă Portasar, Trecerea şi Chihlimbar), a încercat să cucerească noi teritorii ficţionale, de la proza de călătorie şi epistolară la cea iniţiatică şi livrescă, de la istoria de amor la povestea picarescă, de la spaţiul monahal la cronotopul mental autist, de la experimentul psihologico-literar la jocul parodic postmodernist, de la gravitatea existenţialist-metafizică la estetismul alexandrin. De aceea, cititorii săi fideli vor fi fost curioşi în privinţa celui mai recent roman, Toate greşelile care se pot face (2022), apărut la Editura Humanitas.

Noutatea pe care o aduce volumul Toate greşelile care se pot face în scrisul lui Cătălin Pavel este construcţia distopică. Dar, aşa cum ne-a obişnuit, autorul nu concepe o naraţiune simplă, ci una complexă, multifaţetată, Toate greşelile care se pot face fiind, deopotrivă, un roman (psihologic) de dragoste, un roman (realist) social, un Bildungsroman (iniţiatic) şi un roman distopic simbolic (ecologist). Deşi se relatează la persoana a III-a, naratorul (obiectiv) dezvăluie perspectiva subiectivă a protagonistului Radu Grinda despre relaţiile sale erotice, despre tensiunile de cuplu, dar şi despre lumea în care trăieşte, aceea a zilelor noastre. Radu, rezident în Bucureşti, lucrează la o companie multinaţională de traducători şi interpreţi, cea mai mare din Europa Centrală şi de Est, prilej narativ pentru a contura o imagine socială realistă, chiar dacă fragmentară, semnificativă însă, a diasporei româneşti din ţările occidentale (problemele recurente ale emigranţilor români sunt legate de sănătate şi prezenţa în spitale, de bani şi de dialogul cu băncile, de infracţionalitate şi de confruntările cu poliţia ori justiţia). Romanul amoros conţine, de fapt, două poveşti ale iubirii şi ale despărţirii, fiind, totodată, şi o meditaţie despre dragoste, văzută ca o pasiune monstruoasă, devoratoare, totalitaristă, despotică: „Dragostea e un monstru care acumulează, vrea totul, aburcă totul pe motocicletă până devine Turnul Babel pe roţi, cu capul proptit în zid. Plăcerea este bună, neambiţioasă, sănătoasă, sustenabilă, democratică. Dragostea e plăcere devenită dictatură”. În subsidiar, bărbatul se străduieşte să afle răspunsul la o întrebare chinuitoare: de ce moare dragostea? Dincolo de orice posibile cauze concrete (oboseală, plictis, infidelitate, egoism etc.) care ar ruina dragostea, transformând-o în „acea criminală răceală şi urâciune, cu acea mecanicitate malefică”, personajul ajunge la concluzia amară că stingerea sentimentelor rămâne la fel de misterioasă precum naşterea lor, „iar lucru-ăsta este cel mai trist din lume, pentru că înseamnă că, fie şi dacă prin absurd am găsi Omul Potrivit, nu vom avea niciodată, orice am face, o şansă rezonabilă la o dragoste împlinită”. Radu Grinda va avea de gestionat, din punct de vedere psihologic, emoţional, două despărţiri: de Carmen Ottomanyi, iubita din liceu, pierdută şi regăsită după mai mulţi ani, divorţată de un soţ grec şi cu o fetiţă simpatică, şi de Maria Lucia (Malů), ecologista pe care o cunoscuse în izolarea unei staţii meteo din munţi. De fiecare dată, despărţirea îi pare ceva absurd, un „teaser” pentru moarte, însă spre finalul cărţii îşi dă seama că fragmentarismul experienţelor umane ţine de fatalitatea existenţei, că „nu avea sens să te agăţi de impresia falsă de continuitate pe care lumea ţi-o îndesa în gură ca pe un căluş din prima zi a conştiinţei tale”.

Romanul realist virează destul de repede către o distopie cu tematică ecologistă. Toate greşelile care se pot face semnalizează însă din prima frază un drum în acest sens, când citim că Radu aflase despre „armata plantatorilor” de pe Facebook. Mai întâi vede un grup de muncitori în pădurea de la Ivireşti, apoi aude o ştire că primăria din Constanţa „hotărâse tăierea tuturor plopilor din oraş din cauza numărului sporit de reacţii alergice la puful de plop”, în mod bizar îl părăseşte vocea, iar când revine la Ivireşti găseşte o lizieră falsă, de plastic. Treptat, în oraşe şi la marginea lor sunt tăiaţi toţi copacii, aceştia fiind înlocuiţi cu arbori artificiali, din ce în ce mai sofisticaţi din punct de vedere tehnic, electrificaţi şi digitalizaţi. După despărţirea de Carmen, Radu merge la Neumir, într-o colonie a plantatorilor, organizaţi ca o armată de rezistenţă împotriva defrişărilor. Trăieşte un an în condiţii dure, cazone, descoperind pe propria piele că aceste colonii semănau cu cele penitenciare (aici naraţiunea capătă accente de thriller). Este lovit de un gardian şi plănuieşte să-l omoare, îl cunoaşte pe şeful cel mare, numit Moroi, află că între mercenarii veniţi uneori să-i bată erau şi foşti lucrători din coloniile de la Arcane şi Comana. Până la urmă evadează, devenind un disident al disidenţei (autoritariste, cu aer de mafie), şi se adăposteşte la o staţie meteo părăsită, undeva în munţi. Din cauza tăierii copacilor, apare şi un fel de „epidemie” de „astm post-profesional”, combinat cu rinite alergice şi afectarea coardelor vocale. Finalul va fi însă plin de speranţă: la întoarcerea în oraş, Argiro (fetiţa lui Carmen) şi prietenul ei îl conduc la Ivireşti, unde va observa, cu surprindere, la baza fiecărui copac de plastic un lăstar adevărat. Gestul copiilor plantatori are şi o valoare simbolică, vrând să transmită, probabil, că inocenţa va salva lumea (de pildă, Călăuza lui Tarkovski se încheie tot cu o imagine simbolică a purităţii, a copilei cu puteri miraculoase).

Radu Grinda este un intelectual trecut prin furii anti-intelectualiste, care are şi veleităţi literare. Deşi nu dezvoltă această problematică, personajul scapă o (auto)ironie după o întâlnire cu scriitori: „La întâlnirea literară cum fusese? Ce să fie, scriitori – traficanţi de personalităţi”. Amintirile despre profesorul Uivărăşeanu, mentorul din liceu al lui Radu, ţes un mic roman de formare, cu tensiunile şi sentimentele ambivalente, admiraţie-suspiciune, din relaţia maestru-discipol. Profesorul visează o utopie lingvistică, „o cultură a vaselor comunicante, unde totul se ridica la acelaşi nivel în toate limbile, unde absolut totul putea fi echivalat, în felul acesta fiecare viaţă urcând, ca o iederă, pe întreaga înălţime a propriilor ei ruine”. Cei doi traduc o tăbliţă veche de trei mii trei sute de ani despre un rege hitit care-şi pierduse vocea (într-o mise en abyme simbolică, Radu însuşi îşi va pierde temporar vocea). Prin acest text lacunar şi poetic al lui Mursilis se revelează, de fapt, starea de spirit a lui Radu maturul, cel din prezentul naraţiunii, torturat de situaţii de viaţă aparent insurmontabile: „Şi-mi fu frică. Vorbele mi se închirciseră în gâtlej şi ieşeau doar cu mare caznă”. Regele hitit primise sfat de la oracol să sacrifice un bou în templul din Kummanni, pentru a-şi recăpăta darul vorbirii. Poate că, în cazul traducătorului, pierderea iubitei Malů fusese preţul regăsirii de sine (şi al vocii scriitoriceşti?).

Toate greşelile care se pot face este un roman despre provocările lumii de azi, despre dragoste şi destrămare, despre năruire şi speranţă. Un roman actual, cu un parfum discret de arheologie textuală, tăbliţa hitită a lui Mursilis fiind fagurele ascuns în pădurea narativă, din care se scurge mierea poeziei.