Dacă Platon i-a alungat pe poeţi din cetatea lui ideală (în Republica), din cauză că aceştia s-ar face vinovaţi de impietate şi de pervertire a tinerilor, prin spiritul lor cârtitor şi libertin, Tudor Arghezi, într-un articol din 1926, „Scriitorul la conducerea statului” (reprodus în Scrieri, Editura Minerva, 1994), încearcă să-i reabiliteze ca (potenţiale) personaje în politică şi administraţie. Textul său, mai mult însă decât un elogiu la adresa artiştilor, devine un pamflet grozav despre politicieni, în stilu-i bine ştiut de „a spurca” frumos.

Arghezi spune că la baza prejudecăţilor despre inapetenţa scriitorilor pentru politică s-ar afla interesele oligarhice, „domnitoare prin moşteniri şi exclusivisme”, care au dus la marginalizarea poeţilor, la eliminarea lor de la „drepturile constructive”. Politicienii se simt intimidaţi şi complexaţi de capacităţile intelectuale ale scriitorilor, precum şi de talentul de a-şi transmite expresiv, viu şi plastic ideile: „Culoarea, temperatura şi activitatea cuvântului rostit şi mai cu seamă scris constituiesc, în ochii unui politicastru steril, condiţiunile de clasificare ca inapt, a unui individ, la stârpiciunea monotonă a legislaturii. Pentru grosul şi mai mare şi mai mărunt al politicii, talentul conţine ceva insultător. Un bărbat politic de obişnuit calibru are, ca să-şi sintetizeze muncile şi întunecimile, un bagaj vocabular, îndeajuns de complicat şi aşa, două sute de cuvinte banalizate, tocite de-o unică şi de aceeaşi concepţie, compilate din lectura ziarelor; şi din două sute, şaizeci şi cinci de cuvinte aparţin verbului este, în diversele-i forme, mai mult sau mai puţin conjugate.// Atari materii prime şi extracte, transformate de digestiunea opulentă a unui creier leguminos şi aliate cu zece noţiuni generale comune produc toate leacurile miraculoase, legile, regulamentele, reformele, circulările, îndrumările, mii de texte, discursuri, puncte de vedere – atât de uniforme, de identice între ele, încât la finele unui câştig atins, de refaceri, de orientări, de achiziţii, suma sfaturilor acumulate nu se deosebeşte de mucurile fumate un an de zile, din lada cu gunoi, carbonizate la scrum şi îmbălate la tutun”. Considerându-l pe scriitor o „făptură primejdioasă”, politicienii îl „acceptă” doar în măsura în care-l pun în ipostaze ancilare, umilitoare, ridicole. În general, îl anexează ca producător de texte propagandistice (literare sau de atitudine), agăţându-i la curea „o spadă de mucava spirituală”. Arghezi prezintă, apoi, două moduri ale politicienilor de a intra în relaţie cu scriitorul: „Într-un fel îl acceptă grasul şi vivacele şi într-alt fel avarul uscăţiv, bolnav de marile nazuri şi năravuri ciocoieşti. Bărbatul de stat rubicund îl acceptă pe scriitor la ospeţe, în rândul lăutarilor, în coadă, între contrabas şi fetele cu graţiile facile. Scriitorul este cobzarul cu instrumentul mut, care nu strică, exercitându-şi funcţiunile confidenţiale, schema autorităţii aparente a marelui amfitrion; este muscalagiul fără fluiere, preferat în raport cu facultăţile lui de-a ţine minte şi de-a reproduce un mare număr de pornografii, pentru înveninarea dulce şi îmbătarea potenţelor decedate. Câte un scriitor cu căptuşala hainelor absentă a băut toată noaptea din cupele de cristal ale unui magnat politic, pe care l-a vrăjit, şi la revărsatul zorilor pleacă pe ploaie, neadormit, cocoşat şi trist, la redacţie, ca să scrie articolul de fond pentru gazetă şi un foileton de generalităţi. E felul boieresc şi vesel de a utiliza scriitorii. E captarea vicioasă a unei ipocrizii blajine”. Cu alte cuvinte, aici scriitorul este primit ca bufon sau entertainer. Celălalt tip de politician, Harpagonul „sumbru, taciturn, frigid şi distant, din pricina secretei timidităţi de a nu da ochi cu inteligenţa şi cu pericolele ei, (…) se închide cu perdele groase şi în consemne răstite. Contactul cu scriitorii îl caută indirect şi deghizat, în împrejurările serioase, când trebuie asanaţi adversarii, impuse marile şi definitivele soluţii printr-o presă ad-hoc. Înfumurarea lui flegmatică, stearpă şi magistrală se micşorează în apeluri, în rugăminţi, în cordialităţi, ca să reintre, după căderea cortinei, în aristocraţia placidităţii divine, surde şi în geometria corpurilor fixe. Absenţa sentimentului de respect pentru intelect permite hibrizilor şi monştrilor politici să murdărească încrederea, să amăgească naivitatea, să spurce jurământul şi legea îndatoririlor de simplicitate şi să conceapă scriitorul ca pe un mercenar”. Autorul Cuvintelor potrivite aminteşte cum scriitorul este ţinut în antecamera vreunui ministru de trei parale, „decât să fi acceptat un scriitor în biuroul domniei sale, mai bine extermina domnul ministru şi gramatica din guvern”. Gonindu-l de la treburile publice, politicienii i-au acordat „dreptul să cerşească un ajutor”. L-au făcut, altfel zis, un pomanagiu, iar scriitorul „a primit, în rândul babelor invalide, locul rezervat de cinstirea guvernanţilor, retorici şi naţionalişti, gândirii româneşti”.