Întorcându-se cumva pe propriile urme, Mircea Cărtărescu publică un roman înrudit, ca limbaj şi ethos, literar şi nu numai, cu epopeea Levantul, apărută în 1990. Autorul mărturiseşte însă, în „Nota finală”, că Theodoros (Humanitas, 2022) este o obsesie care durează de vreo patru decenii. Ca şi Manoil, inspirat (măcar parţial) de poetul Riga dintr-o scrisoare a lui Ion Ghica către Vasile Alecsandri, personajul Theodoros provine dintr-o epistolă a fostului bei din Samos către acelaşi prieten de revoluţii şi de idealuri paşoptiste. Atâta doar că sluga de la conacul Ghiculeştilor din Ghergani, dispărută fără urmă, devine, la Cărtărescu, pretextul pentru o fabuloasă şi fastuoasă (meta)naraţiune pseudo-istorică. Theodoros reprezintă triumful absolut al fanteziei şi al livrescului, deşi istoria fascinantă a protagonistului pare că musteşte de viaţă, printr-o broderie minuţioasă de detalii (aparent) realiste.

La prima vedere, Theodoros este un roman picaresc, de aventuri, de călătorie, cu elemente de realism magic, de miraculos popular, de fantasy, de basm. Are o structură tripartită (Tudor, Theodoros, Tewodros) şi plimbă cititorul în patru lumi distincte şi pitoreşti: Iudeea biblică (prin rescrierea poveştii de dragoste dintre înţeleptul Solomon şi regina din Sheba), Valahia secolului al XIX-lea, acoperită de zăpezi năprasnice, ca-n Siberia, Arhipelagul grecesc, cu centrul religios la Muntele Athos, şi Africa timpurilor coloniale, măcinată de lupte intestine. Tudor din Ghergani hălăduieşte cu haiducii Jianului prin Valahia miresmelor orientale şi a duhorilor îngrozitoare, a ciumei şi a ruinelor, Theodoros cutreieră mările ca pirat, cu palicarii lui, în arhipelagul grecesc, pe cele două corăbii cu nume simbolice, Aletheia (Adevăr) şi Pséma (Ficţiune), Tewodros poartă sângeroase războaie de cucerire a puterii şi a tronului de împărat al Etiopiei, melanj de tribalism păgân şi creştinism primitiv. Căutarea literelor din numele sfânt SAVAOTH, Dumnezeul oştirilor, în insulele eline, cu hierofaniile aferente, precum şi a Chivotului Legământului, în continentul african (unde fusese adus de Menelik, fiul lui Solomon şi al Makedei, regina din Sheba), transformă romanul într-unul iniţiatic, de tip questa, ca în povestirile despre Graal. De altfel, factorul care uneşte cele patru universuri ficţionale diferite este spiritualitatea creştin-ortodoxă, cea străveche şi cea de după Conciliul de la Calcedon, balcanico-bizantină, în care se împletesc credinţa nestrămutată şi crima abominabilă în numele lui Hristos. Himera acestei lumi este teocraţia, cea care face „din cruce car de război şi din Hristos gheneral” (p. 560). Este aici o istorie a mentalităţilor, a legendelor şi a miturilor, a moravurilor sau a năravurilor lumii răsăritene, cu toate frumuseţile şi abjecţiile ei nemăsurate. În epopeea lui Theodoros nu adevărul istoric este esenţial, ci adevărul minciunilor, cu expresia lui Mario Vargas Llosa: „Adevărul nu este-n lume, el vine de sus sau de jos, din ceruri sau din iadul sufletului omenesc. Poate fi mai mult adevăr în năluci, vise şi nebunie, în basne şi născociri, decât în dragostele şi bătăliile lumii celei aievea” (p. 89).

Theodoros este, în mod explicit, o carte de inspiraţie religioasă, cu fundament sapienţial. Tema sa principală este voinţa de putere sau păcatul trufiei, fiindcă Theodoros, chinuit de paranoia megalomanică, se defineşte ca personaj luciferic, conţinând în sine toate avatarurile acestui arhetip biblic: „Dragoste, mărire şi mântuire se-mpletesc de-a pururi în filele acestea muiate-n lacrămi, căci încă n-ai învăţat până azi că nu se poate să le capeţi pe toate trei, fiind dihonie veşnică între ele. (...) Parcă toate astea se depărtau de tine odată cu tine însuţi, căci dacă priveai adânc în sinea ta nu mai vedeai altceva decât singură voinţa, singură trufia, singură încredinţarea că le vei avea pe toate – dar nici urmă din cel ce fuseseşi cândva. Căci voinţa nu este decât nălucirea diavolului, după cum credinţa vine de la Dumnezeu” (pp. 459-462). Povestea lui Theodoros, fiul işlicarului Grigorie şi al cămărăşiţei grecoaice Sofiana, este spusă la persoana a II-a (detaliu de tehnică narativă întâlnit şi în La Modification de Michel Butor, însă aici, fără dificultăţile stilului Noului Roman Francez) de către Arhanghelii din ceruri, care-i consemneză gândurile şi faptele, visurile şi nălucirile, viaţa şi moartea: „Căci noi le-am scris în ceruri, şi-n ele ne-am zugrăvit şi pe noi, pentru ca ele iarăşi să ne zugrăvească, într-o suveică neostoită de creatori şi creature ce se scriu una pe alta în şirul de file străvezii din care se alcătuiesc cartea din lume şi lumea din carte” (p. 507). Precum în metaficţiunile pseudo-istorice ale lui Ştefan Agopian, dar fără lenea oblomovistă de acolo, există şi în Theodoros un „retrofuturism specular şi fatalist” (sintagma îi aparţine lui Paul Cernat), arhanghelii cunoscând dinainte atât preistoria, cât şi destinul personajului. De asemenea, totul vine din carte şi sfârşeşte într-o carte, Theodoros însuşi simte că trăieşte într-o carte fantastică, iar soarta sa este pre-stabilită: „îmi vine-a crede că vieţuiesc într-un basm şi că soarta mea e de mult scrisă, iar ce e scris în frunte mi-e pus” (p. 346).

Însă Cărtărescu mută accentele: Dumnezeu nu mai este doar Demiurgul (autorul), cel care creează şi dăruieşte (Theodoros însemnând chiar darul lui Dumnezeu), ci şi supremul Cititor al tuturor cărţilor vieţilor noastre. La Judecata de Apoi, Theodoros va fi salvat ori condamnat la focul Gheenei prin prisma cărţii scrise de Arhangheli. Autorul Mircea Cărtărescu face, astfel, o reverenţă în faţa cititorilor, lăsându-le toată puterea de evaluare, întrucât orice cititor ajunge un judecător al cărţii, un mic Dumnezeu. Şi nu numai, fiindcă apare în roman şi un mit sui generis al creaţiei literare ca operă colectivă, de (re)lectură şi (re)scriere continuă, perpetuă. Misteriosul Ingannamorte, nemuritorul (Demiurgul prim), înnegreşte filele pe care le împrăştie-n vânt, iar cei care le găsesc trebuie să le transcrie întocmai de zece ori, ca să dobândească fericirea pe pământ şi viaţa veşnică-n cer, într-un nesfârşit proces de citire şi copiere, în timpul căruia, din cauza greşelilor şi datorită adăugirilor proprii, povestea se metamorfozează şi se ramifică la infinit (iată metaforele palimpsestului şi rizomului, reţeaua hiper- şi intertextuală). Numai că (tot) păcatul omenesc al trufiei naşte şi autorii: „După veacuri, filele de la-nceput se făceau bucoavne groase, pre care unii dintre copişti, mânaţi de păcatul trufiei, le iscăleau cu numele lor şi le dădeau câte-un titulus, deşi erau scrise de toţi, şi astfel s-au ivit pe lume Odiseea lui Omir, Daphnis şi Chloe a lui Longos, Comédia lui Dante şi Istoriia lui Alixandru Machidon din care-mi ceteai în vuietul crivăţului prin horn la Ghergani, şi, ca să încheie bucla, divina Ulysses a bardului din Eire. Şi multe altele, mii şi mii, căci nu e scriere în astă lume să nu fi pornit din mâinile lui Ingannamorte” (p. 548). Theodoros îşi dezvăluie, astfel, poetica hiper- şi intertextuală, însă referinţele cultural-livreşti sunt atât de numeroase încât inventarierea lor – fastidioasă – ar fi imposibilă într-o cronică de întâmpinare. Mai important mi se pare a sublinia faptul că Mircea Cărtărescu realizează în Theodoros o sinteză extraordinară între cultura înaltă şi cultura populară, inclusiv în înţelesul de Pop Culture (de la bestiariile şi cărţile populare medievale la 1001 de nopţi, de la Alixăndria şi mitul Zburătorului la Toate pânzele sus! şi Piraţii din Caraibe). Un singur exemplu semnificativ despre circularitatea între cultura elitistă şi cea de masă: mitul lui Gyges despre inelul puterii din Republica lui Platon, preluat de J.R.R. Tolkien în fantasy-ul Stăpânul inelelor, intrat definitiv în Pop Culture prin trilogia cinematografică purtând acelaşi titlu, regizată de Peter Jackson, este amintit fugitiv şi în Theodoros, (anti)eroul găsind la un moment dat un inel care-l face invizibil. Dacă imaginarul romanului este o deltă în care se adună teme şi motive din toate sferele artistice, atât din High Culture, cât şi din cultura populară, în sensul său cel mai cuprinzător, stilul ţine însă doar de marea literatură. Numai un estet rafinat putea ţese o asemenea odisee a limbajului literar românesc, cu patină de cronică veche şi miros de cazanie afumată, cu aromă de Cântarea Cântărilor şi damf de foileton trecut din mână-n mână de cititori curioşi. N. Manolescu spunea despre Mateiu Caragiale că, în Craii de Curtea-Veche, „căftăneşte” limbajul. Prin folosirea cu măsură a arhaismelor, Mircea Cărtărescu nu doar înnobilează limbajul, dar îi conferă şi o surprinzătoare prospeţime, o dulceaţă poetică, o îmbătătoare senzualitate. Din punctul de vedere al vigorii şi al bogăţiei lingvistice, al virtuozităţii stilistice, Theodoros este, neîndoielnic, o bijuterie a limbii române.

Există în Theodoros, peste care pluteşte atotstăpânitor duhul Bibliei, al Cărţii Cărţilor (inclusiv în varianta etiopiană – Kebra Nagast), o ambiţie totalizantă, tradusă la nivel textual prin mitul borgesian al Aleph-ului. Narcoza concretă a lui Theodoros, mare consumator de droguri, este, de fapt, o narcoză simbolică a poveştilor: „călătorind astfel pretutindeni unde fantasia, biciuită de amarele dulceţuri ce le sorbeai cu nesaţiu, te călăuzea: în adâncurile pământului, unde te scăldai în lavă aprinsă, curgând cu ea până în miezul de briliant pur, neschimbător al sferei pământeşti; în focul nestins al fiinţei, ce se-aprinde şi se stinge mereu într-o nesfârşire de yugas şi kalpas; în Dumnezeul veacului nostru, ce-i doar un fir de nisip în sandaua altui Dumnezeu dintr-o lume mai înaltă, ce-i şi el doar un fir de nisip în sandaua unui alt Dumnezeu, cu mult mai măreţ, la rândul său un fir de nisip în sandaua Dumnezeului de deasupra sa, de o colosală semeţie, şi tot astfel, pe o scară fără sfârşit, din adâncuri în înalturi, tot acest şir de Dumnezei strângându-se-n pielea ta de lumină topită şi răbufnind acolo cu puterea a o mie de mii de miliarde de sori, într-o nouă creaţiune, năpustindu-se-n gol pe o mie de mii de miliarde de drumuri… Marea, cerul şi albatroşii, insulile din zare şi tovarăşii tăi de tâlhărie pe mări se cojeau de pe faţa lumii şi cădeau ca tencuiala veche de pe zidul templelor, lăsând să se ivească, orbitoare, criselefantină, figura indepingibilă a esenţei esenţei esenţei Fiinţei, perla grea, topită, sidefie, din stridia aspră a realităţii” (pp. 571-572) etc.

Theodoros reprezintă o lume de mirodenii şi atrocităţi, de minuni şi samavolnicii, de slavă stătătoare şi aventură, de visare şi acţiune, de mărire şi decădere, de strălucire şi suferinţă, de catifea şi zgură, de credinţă şi erezie, de frumuseţe şi stricăciune, de întuneric şi lumină. O lume pestriţă, multicoloră, măreaţă ca o coadă de păun. O Halima plină de vrajă, precum trena mătăsoasă a unei prinţese orientale, pe care o urmăreşti ca hipnotizat. Dar şi un memento mori tulburător, prin validitatea cvasi-universală a înţelepciunii biblice îmbibate în paginile cărţii.