Gabriela Adameşteanu este astăzi ceea ce s-ar putea numi „un clasic” în viaţă. Are deja un loc bine definit în istoria literaturii române postbelice, o serie de autor la o editură importantă (Polirom), cărţile îi sunt traduse în alte limbi şi beneficiază de o receptare critică pozitivă în străinătate. Din păcate, nu ştiu să se afle şi prin vreun manual autohton de literatură pentru liceu. Am scris, cu altă ocazie, că autoarea Dimineţii pierdute este o maestră a realismului psihologic şi social. Poate cea mai pregnantă trăsătură a scrisului Gabrielei Adameşteanu o reprezintă naturaleţea. Nimic artificial, tezist-moralizator sau contrafăcut prin Deus ex machina nu apare în prozele sale, care şi-au păstrat viabilitatea şi prospeţimea.

O acută senzaţie de viaţă te izbeşte şi la lectura celui mai recent roman, Voci la distanţă (2022). Autoarea îşi păstrează formula consacrată: micro-istorii realiste de familie, prin care se conturează şi fundalul Istoriei mari a României ultimului secol. Deşi este o proză a actualităţii imediate (anii pandemiei de coronavirus), există numeroase flash-back-uri în epoca dictaturii comuniste. Letiţia Arcan (fostă Branea), protagonista memorabilă din Drumul egal al fiecărei zile, Provizorat şi Fontana di Trevi, devine aici un personaj secundar. Naraţiunea rămâne polifonică (titlul însuşi marchează polifonia psihologică şi stilistică), însă reflectorul este Anda (Alexandra) Movilă, o prietenă recentă a Letiţiei (despre care ştim deja din Fontana di Trevi că este kinetoterapeut într-un sat din Franţa, iar în ţară revine doar pentru a-şi recupera moştenirile familiei sau pentru a lansa vreo carte). Doctoriţă pensionară, văduvă, retrasă în vila dintr-o staţiune montană, Anda îşi omoară timpul vorbind la telefon (inclusiv pe WhatsApp sau Zoom). Cei doi copii sunt expaţi, Liviu face taximetrie prin S.U.A., Delia lucrează ca medic într-o casă de bătrâni, lângă Sčte, dar comunicarea cu ei scârţâie. Corina, cea mai veche prietenă a Andei, este internată în spital, bolnavă de covid, unde se va stinge curând. O vreme o are pe Letiţia, „prietena de telefoane”, însă şi aceasta va fi spitalizată din cauza virusului. Nemaiavând cu cine să bârfească sau să comenteze ştirile şi întâmplările zilei, Anda se apucă să scrie, ca potenţială sursă de inspiraţie pentru Letiţia, povestea Castelului din urbe. Numai că textul se umple cu divagaţii şi amintiri despre propria viaţă, despre familie, despre prieteni şi cunoştinţe. Descrierile de natură, cu măreţia poetică, schimbătoare şi, totuşi, imuabilă a crestelor munţilor, contrapunctează tensiunea interioară a povestitoarei, aflată în starea de introspecţie şi de rememorare a unui trecut plin de răni sufleteşti. Scrisul este o formă de psihoterapie şi de îmblânzire a singurătăţii.

Romanul familial este anunţat, sintetic şi semnificativ, de unul dintre motto-urile cărţii: „Toate familiile au straturi groase de tăceri chinuite şi suferinţe în sertarele frumoaselor dulapuri de lenjerie…” (Philippe Claudel). Biografia Andei şi istoria familiei sale mustesc de complexe, infidelităţi, enigme, vinovăţii, în general, de relaţii dificile, problematice între fraţi sau între părinţi şi copii. Două evenimente tragice se reţin cu deosebire: fuga peste Dunăre a lui Alex, fratele geamăn al Andei, care ratase intrarea la facultate (tema „frontieriştilor” a fost destul de puţin frecventată în literatura contemporană, de pildă, în nuvela Jocul celor o sută de frunze de Varujan Vosganian, în Trilogia Corso de Daniel Vighi şi în Vântul, duhul, suflarea de Andreea Răsuceanu), şi împuşcarea, la Revoluţia din decembrie ’89, a lui Andu (medicul Alexandru Burcea), primul ei bărbat, trimis să-l aducă pe Liviu acasă (junele fugise, revoltat, să „apere” Televiziunea). La acestea se mai pot adăuga accidentul fatal al lui Robert, unul dintre fiii vitregi, maladia incurabilă şi moartea mamei, Mimi Dragomir, apoi boala degenerativă şi decesul celui de-al doilea soţ, Sandi Movilă. Din fragmentele de viaţă cotidiană, din era Ceauşeştilor şi din nesfârşita perioadă a tranziţiei spre democraţie, se încheagă un tablou al moravurilor şi al mentalităţilor românilor, prinşi în vâltoarea supravieţuirilor individuale: sistemul de pile, cunoştinţe şi relaţii, şpăgile pentru medici, turnătoriile la Securitate, avorturile ilegale, traficul de medicamente, fatalismul în privinţa orânduirii politice, anecdotele despre membrii familiei Ceauşescu, teama de „dosarul” pătat, certificatele de falşi revoluţionari, mafia retrocedărilor, fraudele cu fonduri europene, românofobia emigraţilor, naţionalismul de paradă, reinventarea capitalistă a privilegiaţilor fostului regim (pentru care „viaţa începe de mai multe ori”), intransigenţa unor tineri care n-au cunoscut direct totalitarismul etc. Anda înregistrează şi reproduce voci diverse, de la nomenclaturişti importanţi (Corina lucrase la Consiliul Legislativ, în comunism, subalternă a socrului Andei, ulterior activase politic în partidul moştenitor al P.C.R.) sau oameni ai Securităţii (chelnerul Trif şi nevasta lui, Flori, Dorin Tatarcan, directorul spitalului potentaţilor, şeful Andei, pentru un timp) la muncitori ca grădinarul nostalgic Marinică, ori menajera Tincuţa, ori Petra, îngrijitoarea de la o grădiniţă. Povestea palatului acum ruinat, construit de Cuza pentru amanta Maria Obrenovici, din strada Domniţa Ralu (de lângă casa părintească a Andei, închiriată unui afterschool privat) sau povestea castelului unei mari familii boiereşti, din localitatea montană deranjată de urşi, trimit la o istorie şi mai îndepărtată.

Anda este o observatoare atentă şi nemiloasă nu doar a realităţilor social-politice, ci şi a celor psihologice. Iată, de exemplu, modul expresiv în care pictează o căsnicie veche, trenând în virtutea ataşamentului îndelungat: „Ca şi alte cupluri, trăiau într-o «despărţire de fapt», se înţelegeau în privinţa treburilor casnice, iar în rest, în nimic. Însă într-o căsnicie veche trupurile îmbătrânesc împreună, se sudează între ele, iar când unul îşi doreşte o altă tinereţe şi încearcă să se desprindă, carnea se rupe şi curge sânge” (p. 119). Remarcabilă este şi înţelegerea psihologiei scriitorilor, ca animale de pradă, fiinţe tranzacţionale care urmăresc nesmintit o himerică glorie: „Astea nu-s lucruri care se pot povesti altcuiva. Mai ales unui scriitor sau unei scriitoare – toţi fac la fel. Te poţi încrede în ei cât te bazezi pe o pisică, se gândeşte Anda, cu ochii la misteriosul Alecu. Pisica stă la pândă şi atunci când toarce, n-apuci să realizezi c-a sărit la pradă, doar o vezi când apare, mândră, cu pasărea zbătându-se, încă vie, în gura ei. Stai de vorbă cu scriitorul, pare că nu vede, n-aude, plin numai de el. După un timp descoperi scena şi te descoperi şi pe tine, personaj în cartea lui. Sau a ei. Ori găseşti ceva ce i-ai povestit, total schimbat, aşa cum îi cerea montajul. Letiţia spune că şi ea a păţit asta cu o prietenă, dar există prietenie în lumea lor?// Anda nu crede. Toţi stau la pândă şi vânează, chiar dacă nu prea ştiu ce. Letiţia se plânge că s-a lăsat de scris, că are mintea seacă, că nu-i mai vine nicio idee, dar cine stă s-o creadă? Azi s-a lăsat, şi mâine, dacă prinde ceva bun de pus pe piaţă, se răzgândeşte. La cei ce scriu, totul e de vânzare” (p. 126).

Romanul Gabrielei Adameşteanu prezintă portretul din cioburi al unei Românii nefardate, cu atâtea probleme nerezolvate (cazul inginerului Ursu, morţii de la Revoluţie, victimele din Piaţa Universităţii). Fire cauzale nevăzute leagă trecutul ceţos, dezgropat prin consemnarea autobiografică a protagonistei, de prezentul unei lumi zbuciumate din care copiii pleacă, iar părinţii rămân neconsolaţi: „Asta e bătrâneţea, încet-încet nu mai poţi controla ce ai, şi ceilalţi încep să te controleze pe tine. În timp ce te lasă toate şi toţi, fără să vrei te întrebi ce-ai făcut cu viaţa ta. Te uiţi la unul, la altul, să vezi cine iese mai bine, care sunt învingătorii, şi te umpli de venin, deşi toţi sunt la fel ca tine, cu un picior în groapă” (pp. 105-106).

Voci la distanţă este, deopotrivă, un roman al singurătăţii şi al memoriei. Unul tulburător. Nu doar pandemia potenţează singurătatea bătrâneţii (pe care Anda o priveşte cu o cruzime cinică), ci şi exodul tinerilor în Occident, dramele familiale împletindu-se cu traumele istorice ale unei ţări (post)comuniste din Estul Europei.