Pentru ceilalţi, singurătatea e un stigmat.

Te privesc miloşi sau invidioşi sau scârbiţi.

Muierile se tem că le furi bărbaţii.

Rudele te suspectează că le vrei copiii.

Masculii te vânează ca pe o pradă.

Bătrânii te compătimesc dând din cap.

Asupriţii jinduiesc libertatea ta.

Tu poartă-ţi singurătatea ca pe o haină

de blană.

E scumpă, e grea, e maiestuoasă.

De sărbători, fă-ţi culcuş într-un glob

de cristal,

tolănită pe blana ta ca o împărăteasă păgână.

Dacă şi cei ca tine vor face la fel

veţi sta agăţaţi precum în ferestrele luminate

ale unei clădiri dintr-o pictură de Hopper.

Glob singur lângă glob singur,

câteva zeci sau poate sute de milioane

pe pânza nesfârşită a nopţii

ca o galaxie îndepărtată.

Acum deja te gândeşti la un tablou

de Van Gogh,

dar când vede că sunteţi pe cale să aţipiţi

Dumnezeu începe să jongleze cu globurile

ca şi cum ar fi nişte mingi.

În uriaşul vârtej sideral, o feerie hipnotică,

unele se lovesc de altele şi se sparg.

Cei rămaşi fără glob se prăbuşesc în viteză

ca un avion ce pierde brusc mii de metri

de altitudine

şi se face zob pe pământ.

Tot Pământul e un câmp de cutii negre.

Acolo va fi cândva şi cutia mea neagră,

în care vorbesc despre mine,

despre noi, despre voi, despre ei,

om singur lângă om singur.

Am văzut într-un film de Bertolucci

o fată lingând oglinda,

ca şi cum ar fi fost o uriaşă îngheţată,

un fante care voia să-i fure frumuseţea

i-a spus că-i un bun exerciţiu de dezinhibare.

Sunt convinsă că ea a simţit atunci

în răceala argintie

gustul sălciu al deşertăciunii.

Văd atâţia care-şi repetă în faţa oglinzii

că sunt oameni desăvârşiţi,

în timp ce le plesnesc pe la încheieturi

costumele de slavă dichisite.

Eu mă privesc cu ochi de alien,

aş putea să fisurez luciul ăsta,

iar în crăpăturile lui să adun ploaia de-afară.

Îmi va şterge faţa,

ca într-o fotografie blurată.

În Iran femeile îşi ard jihaburile.

De când s-au lăsat îmbrobodite de bărbaţi

femeilor li s-a spus că-s ispite,

sau că-s slabe de înger.

Dar îngerul păzitor nu face deosebire

între femei şi bărbaţi.

Dacă femeia este ispită atroce,

înseamnă că bărbatul este cel slab.

Dacă femeia este cea slabă,

înseamnă că îngerul ei e mai bleg.

Dar îngerii păzitori sunt toţi ca şi unul,

o armată de elfi în slujba Domnului.

Singurul văl pe care l-aş purta

ar fi Acoperământul Maicii Domnului

ca o basma de lumină.

Toamna lumina se răsuceşte în funii,

se îngreunează şi se lasă ca nişte fâşii de cocă

spre pământ,

se târăşte printre noi şi ne împotmoleşte.

Creştem în ea ca într-un cozonac,

în care tot scobim după aer.

Fiecare sapă în galeria lui,

ca un puşcăriaş din alte vremuri.

Lumea pare acum o reţea subterană de tuneluri,

ca apeductele de sub vechea Romă

care se întindeau pe zeci de kilometri,

până în munţi.

Simt că am obosit, ochii mă dor,

mă apuc să sculptez în materia asta vâscoasă

un chip de lumină, dar am uitat chipul.

Se spune că la bătrâneţe dragostea

este mai puţin chinuitoare

ca atunci când ai scos o măsea stricată

şi ai gura amorţită de anestezie.

Simţi mai întâi o jenă, apoi o durere uşoară,

sângele se încheagă curând şi acoperă rana.

Nu la fel se întâmplă în căsniciile vechi,

zice un personaj dintr-un roman recent,

apropierea îndelungată sudează trupurile

cum se lipeşte în timp un ţesut sfâşiat,

iar despărţirea soţilor este o tăietură

cu şiroaie de sânge.

Eu n-am fost în stare să mă mărit,

nici Orfeu n-a coborât în infern,

scriu doar o poveste măruntă

dintr-o lume târzie, de-asfinţit de zei.

Dragostea nu mai e o aură

pe care s-o fărâmiţezi la masa de seară

ca pe o cuminecătură.

Este doar un spectru întunecat

încolăcit în jurul cărnii.

Un fuior de fum

în care ne îmbrăcăm ecorşeul

după ce toate pieile au fost sfâşiate.

Toamna te hrăneşti cu amintirea verii

ca îndrăgostita cu mirosul iubitului

care a plecat,

ea trece adesea pe la magazinul de parfumuri

şi se stropeşte pe furiş cu lichidul îmbătător

pe care-l inspiră apoi toată ziua

de parcă ar amuşina trupul lui adormit

în braţele ei de caracatiţă

după o noapte de dragoste.

Nu ştiu pe cine încerc să păcălesc,

vorbind în general despre treceri şi despărţiri,

eu sunt cea care tânjeşte mereu după vară

şi după căldura trupului tău.

Am văzut un documentar despre o caracatiţă,

a luat şi premiul Oscar anul trecut,

era o caracatiţă înţeleaptă,

s-a sacrificat pentru perpetuarea speciei,

şi până la urmă a înfulecat-o un rechin.

Dar n-aş băga mâna în foc

că n-ar fi avut aceeaşi soartă

în orice condiţii.

În copilărie mi se părea

că oamenii de patruzeci de ani

au ieşit din zona tinereţii.

Acum am trecut de pragul ăsta

şi sunt mai în vârstă decât tata

care a murit la treizeci şi trei.

Mă priveşte blând din fotografii:

o efigie a tinereţii fără bătrâneţe.

Trăiesc un sentiment straniu,

am mai văzut cândva într-un film

cum o mamă încremenise în frumuseţe,

în timp ce fiica ajunsese o băbuţă.

Tata îmi zâmbeşte din altă lume,

eu stau în valea plângerii