Poet de frunte al generaţiei optzeciste, din categoria „volubililor prozaizanţi” (în clasificarea lui Ion Bogdan Lefter, din Flashback 1985: Începuturile „noii poezii”), Liviu Ioan Stoiciu, care a debutat editorial în 1980, cu volumul La fanion, s-a dovedit un alergător de cursă literară lungă. N-a ieşit de pe culoarul propriei poezii, astfel încât principalele mărci poetico-stilistice ale discursului său au rămas valabile şi astăzi, asigurându-i originalitatea. S-a observat, de la început, prozaismul sau narativitatea, faconda neobosită ori elocinţa, teatralismul şi oralitatea exprimării, tehnica ingambamentului („tensiunea între sintaxă şi prozodie” – Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române), ambiguitatea sau amestecul registrelor (realismul cu visul şi fantasmagoria, mitologia cu burlescul, ironia cu magicul şi mistica).

Luare aminte (2022) ar putea fi definit ca o maieutică a sinelui, dacă poetul ar avea încredere în cunoaşterea logic-raţională. Numai că, pentru el, primează iraţionalul, zvonurile transcendente şi revelaţiile mistice, considerându-se un „mesager” al celor nevăzute, metafizice. În Micul prinţ, Antoine de Saint-Exupéry făcea elogiul cunoaşterii intuitive, emoţionale, trans-empirice: „Limpede nu poţi să vezi decât cu inima. Ochii nu pot pătrunde în miezul lucrurilor”, autorul Luării aminte reformulează astfel: „Ştii care e secretul/ secretelor? În tot ce înţelegi, să înţelegi cu inima” (N-o fi sfânt). Dialogismul poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu reprezintă o formă de căutare a sinelui şi de accedere la nişte adevăruri personale, subiective, inefabile. Dincolo de verbiajul de suprafaţă, se ascunde un lirism reflexiv, care interoghează obsesiv rosturile poetului în lume şi ale fiinţei umane, în genere. Personajele poemelor, cele mai multe umile, smintite, declasate, pot fi, în ciuda aparentului realism, alter-ego-uri sau auto-proiecţii, oglindiri himerice ale poetului. Tocmai pentru că este un gânditor, chiar dacă nu unul de tip socratic, îl tentează cucuta sau lampa lui Diogene, cinicul, însă înţelepciunea hâtră îl temperează de fiecare dată: „Lasă,/ vei avea ce-ţi doreşti din ceasul când nu vei mai gândi atât” (Nu ajung nicăieri); nu poate trăi într-un butoi, s-a obişnuit să aibă confortul civilizaţiei postmoderne, dar „trebuie să lase mărturie” (Scrie mărunt), să rămână păzitorul focului din vatră (Pe lună plină).

Luare aminte este o neîntreruptă gâlceavă a poetului cu sine, o polifonie dizarmonică, în care vocile repetă aceeaşi temă cu variaţiuni: ratarea, eşecul, nimicnicia, inutilitatea, debusolarea, anxietatea, depresia, alienarea. Reproşurile, dezamăgirile, probozeniile, (auto)ironiile curg în cascadă: „Ce se zvârcoleşte în el e o bestie” (O bestie), „Sunt răvăşit, număr pe dinlăuntru vârtej/ după vârtej” (Tras la fund), „Tu eşti? Bântuit de ruină” (Bântuit de ruină), „nu-mi mai folosesc la nimic” (Nu mă pot înfrâna), „Am fost ultimul prost, nu/ m-am învrednicit niciodată destul să văd nevăzutul” (A scris), „Numai dezechilibru. Nu vrea/ să pomenească de duhul/ necurat care îl chinuieşte” (În defensivă), „e pus pe linie moartă” (Îi e în fire), „Lăsat cum e pradă deznădejdii. Bufon” (Bufon), „Trăieşte ca apucatul, nu mai primeşte niciun semnal,/ bâjbâie după ieşire, la vârsta lui ce-i mai/ trebuie să stea pe aici? Nu// găseşte odată ce caută, o tot ia pe căi ocolite, pe unde nu/ l-a purtat raţionamentul? S-a rătăcit/ prin această pădure a lucrurilor inutile, înmulţite în timp./ A părăsit atâtea dintre cele începute şi i-a/ încremenit de atâtea ori/ sufletul…” (Nimic nu e al lui), „Stai o secundă şi meditează la tine: nu e/ aşa că nu-ţi mai eşti drag? Şi te-ai săturat de hazul tău,/ să te vezi în oglindă în fiecare zi şi să/ te cerţi că nu eşti cel care ai fost, mai viteaz şi mai curat?/ La ce-ţi mai foloseşti acum?” (Trăncăneşti), „Se complace în această/ situaţie, de-a fi într-o stare/ permanentă de nefericire, de a-şi fi propriul inamic” (Om de nimic), „Bă, Ioane, cineva/ a încurcat lumile pe aici…” (Încurcătură), „E atâta mister de jur împrejur. Degeaba” (N-a înţeles nimic din ce a trăit), „Stau la o tarabă plină cu şiraguri şi mărgele aduse de peste/ mări şi ţări şi vând poeme, vând versuri,/ îmi vând sufletul, strig şi gesticulez, «Poezii! Vând poezii!»,/ nu le cumpără/ nimeni. Ce mi-a mai rămas decât să-mi iau câmpii?” (Dau declaraţie), „Vino-ţi în fire. Asta e situaţia” (Cu ce s-a ales) etc. Tot poezia arată şi căile de redresare a fiinţei tulburate ori pustiite, mijloacele de liniştire, de regăsire a sinelui şi de obţinere a unor iluminări, fie şi fulgurante: dialogul (interior sau cu alteritatea), rugăciunea, lepădarea de cele lumeşti, smerenia, dar şi reconectarea cu natura, dragostea, reînvăţarea bucuriilor simple. Acestea sunt tot atâtea exerciţii de purificare, de vindecare (prin artă), de (re)spiritualizare. Tonul devine uneori exhortativ, ca în textele motivaţionale. Poetul însă nu poate fi cu desăvârşire împăcat, în acord permanent cu sine şi cu cei din jur, fiindcă abia asemănarea cu ceilalţi îi dă presentimentul nebuniei (Mult nu mai ai). De aceea, pentru atingerea sacrului, ar fi în stare chiar de un surprinzător pact cu diavolul: promite că-l eliberează, „dacă-l duce într-o noapte în spinare şi prin văzduh/ până la Ierusalim” (Îmbunătăţit).

Există în Luare aminte, pe lângă forfota vocilor masculine şi feminine, o serie de imagini poetice de o răvăşitoare, crudă şi violentă frumuseţe, dar şi câteva viziuni extraordinare, deopotrivă, fascinante şi înspăimântătoare, suprarealiste sau expresioniste. De pildă, secvenţa în care omul îşi târâie o cămaşă de pijama pătată de sânge, legată cu sfoară, ca şi cum ar trage după sine sufletul, „o cârpă murdară” (Mofturi); stop-cadrul cu femeia goală în soare, sugându-şi sângele din palma înţepată de curpeni, întinsă la plajă pe o lespede de mormânt (Iradiată); flash-ul cu melcii striviţi sub picioare (Recunosc); punerea sub lupă a unei omizi păroase, mângâiată şi descântată să se metamorfozeze în fluture (Ameninţaţi de singurătate); râsul de clovn, parcă amplificat, şi propriul chip zburlit, ieşit dintr-o cutie cu arc, la un iarmaroc din Adjudul copilăriei (Până aici a ajuns); poetul transformat în liliputan, amestecat, într-un castron, cu făină, boabe de mercur, un lichid roz toxic şi sânge din vena tăiată cu lama (În creuzet); o cruce împletită din cârpe negre, pe perna albă, unde-şi pusese cândva capul femeia iubită şi pierdută (Scrisoare); moşnegii întorcându-se de la împărtăşanie cu femeile lor din tinereţe în cârcă (Fericiţi); apariţia spectrală a bunicii Steliana pe linia ferată, la Cantonul 248 (Trăncăneşti), tânărul în genunchi, înfigându-şi cuţitul în inimă, în faţa oglinzii dulapului (Un păcat mic); sunetul metalic, de alămuri, bacovian, al unei fanfare de înmormântare, în duhoarea unor curţi dosnice (Reîmpăcat cu mine); doi îndrăgostiţi goi, cântând, dansând şi chiuind, noaptea pe câmpuri (Din destul); un ins tras din el însuşi prin creştetul capului (Nimic nou); milogii goi până la brâu, spălând un butoi mare în gârlă (Milogii); paparuda zdrenţăroasă, jucând în fumul grămezilor de frunze aprinse (Îţi aminteşti); statuia din cocă pe care o lasă poetul la Mânăstirea Pasărea (Mesager); briciul de ras la gât şi picăturile de sânge (Mai mare ruşinea); orchestra de pe fundul lacului, cântând de sărbătoare, valsuri şi colinde (Bufon); sângerarea piciorului unui sfânt de pe peretele unei biserici, parcă tarkovskiană, şi atingerea rănii cu degetul de către poetul în chip de Toma necredinciosul (Hărţuire).

Luare aminte este mărturia poetică memorabilă a unui trăitor în intermundii, la graniţa fluidă dintre regimul ontologic realist al cotidianului şi cel magic/ mistic al halucinaţiei. Liviu Ioan Stoiciu scrie, într-un fel, de peste patruzeci de ani, o singură carte de poezie, în rătăcirea printre apăsările schimbătoare ale societăţii, tenebrele interioare, „ruinele memoriei” şi visele de redempţiune.