După anul debutului, Andrei Novac ar fi un scriitor douămiist. Însă el nu se încadrează în poetica dominantă a generaţiei, nu scrie nici poezie violent neo-expresionistă, nici acut autobiografistă/ mizerabilistă. Este un franc-tireur, iar poezia lui are o anumită delicateţe, o vizibilă temperanţă şi o detaşare de bun augur, tradusă în absenţa patetismului. Nu se dovedeşte un poet al crizei, ci unul al stărilor de spirit suportabile, precum nostalgia şi melancolia. Andrei Novac este un om energic, încă tânăr (deşi spune prin poeme că a îmbătrânit), dar poezia lui creşte tocmai din conştientizarea neputinţelor şi a limitelor condiţiei umane, limite între care se negociază tot ce se poate negocia.

În lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre, Andrei Novac ne propune un discurs estetic integrator, deopotrivă literar şi vizual, prin ilustraţiile lui Mircea Cantor (cartea, apărută la Editura Litera, în 2022, constituie un obiect estetic în sine). Accentul pe corporalitate, în toate formele ei, indicat chiar de titlu, este o posibilă pistă de lectură (de pildă, în imaginea de pe copertă, văd o amprentă digitală, o reprezentare identitară, a unicităţii corporale). Desenele din interior ale lui Cantor înfăţişează nişte trupuri, masculine şi feminine, care devin spirale. Spiralele se încolăcesc într-un loc într-o mandală, într-o sferă, care este un simbol al perfecţiunii şi al androginului.

Corpul ne şi delimitează de ceilalţi. De aceea, corporalitatea apare, în primul rând, ca un univers distinct, autonom. Dar nu avem, în cartea lui Novac, o Cântare a Cântărilor în siaj biblic, senzualitatea trupului feminin este mai degrabă schiţată, sugerată fragmentar, decât descrisă într-o bogăţie de amănunte plastice, pline de concreteţe. De altfel, şi desenele lui Cantor sunt minimaliste, iar în acest fel, ambele tipuri de reprezentare, poetică şi vizuală, se află într-o armonioasă corespondenţă.

Cele două mari teme ale volumului sunt, de fapt, frumuseţea (care e înspăimântătoare, ca îngerul lui Rilke, imprevizibilă, sursă de uimiri continue) şi timpul (văzut ca trecere, moarte, destrămare). lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre ar putea sta sub un motto blagian: „Opreşte, Doamne, trecerea! Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire – şi totuşi, Te rog; opreşte, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”. Şi pentru Andrei Novac, suferinţa şi spectrul morţii inevitabile sunt consubstanţiale fericirii.

Ce este însă frumuseţea? Frumuseţea, în lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre, este femeia iubită, cu lumea ei, dar şi cu făptura ei de carne, fiindcă sufletul sălăşluieşte într-un trup, iar mintea noastră se dezvoltă într-un creier; frumuseţea este dragostea, care contopeşte trupurile, le dezmărgineşte, le şterge ridurile sau urmele îmbătrânirii; frumuseţea este universul interior, al libertăţii absolute, al timpului circular, al memoriei, al amintirii momentelor de fericire (din copilărie şi prima tinereţe); frumuseţea este credinţa în Dumnezeu; frumuseţea este chiar viaţa însăşi (poetul încurajează şi un soi de epicureism: „să fumăm şi să bem,/ să iubim şi să uităm” – nu există nimic). Ce rămâne, totuşi, din acţiunea timpului corupător asupra acestei frumuseţi proteice? „când libertatea se închină în faţa unei cruci/ la sfârşit nu rămâne decât pământul” (despre trădări, dragoste şi iluzii). Cu fiecare om, moare o lume, fiecare om fiind o lume în sine (cu toate gândurile, percepţiile, visurile sale): „în tine se nasc şi mor toate” (oasele tale). Pot rămâne însă oasele („structurile de rezistenţă” ale corpului), care sunt aici şi o metaforă a frumuseţii artistice, pentru că, în mod paradoxal, creaţiile noastre spirituale nu rezistă decât într-o materie: în cazul de faţă, într-o carte. În alte cazuri: pe tăbliţe de lut, pe pergamente, în piatră, pe pânză, într-o peliculă, pe o bandă audio, într-un computer etc. Astfel, volumul are şi o subtilă intenţie polemică, de demontare a unei prejudecăţi în ceea ce priveşte corporalitatea, materia, care ar fi inferioare sufletului/ spiritului. Superioare în ideologiile religioase, în ordinea metafizică, a vieţii de apoi, ele nu se pot manifesta şi dura în viaţa de aici, în lumea terestră, fără întrupare, fără carne. Spiritul se cristalizează în obiecte materiale, aşa cum lumina este închisă într-o sticlă (despre viaţa noastră). Fiinţa poetului şi iubirea lui (sufletul pereche) nu au altă şansă de a dăinui decât prin intermediul scrisului, prin carnea cuvintelor: „vreau să exist cât mai mult,/ vreau să nu uite nimeni,/ carnea mea deghizată în tine” (fără spaţiu). Lumea exterioară nu poate fi cunoscută şi înţeleasă fără organele simţurilor, fără senzaţii şi percepţii. Interiorizăm realitatea trecând-o prin corp: „lumea noastră exterioară/ respiră prin pielea noastră” (carnaval exterior). Până la urmă, lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre realizează o reconciliere poetică între corporalitate şi spiritualitate, între materialitate şi evanescenţă.

Fără să fie încărcat, ostentativ sau pompos, discursul poetic al lui Andrei Novac nu ocoleşte metafora sau comparaţia plastică. Am reţinut, spre citare, câteva dintre versurile percutante ale volumului: „şi toate hărţile universului erau desenate peste un cearşaf” (întoarcere), „timpul meu se întinde ca pielea,/ uneori uniform, alteori prin riduri,/ univers care se deteriorează constant” (carnaval exterior), „viaţa noastră este ca o pâine,/ pe care o împarţi cu bucurie şi cu tristeţe,/ în urmă nu rămâne nimic” (existenţa prin libertatea care ne creşte mereu), „soarele îţi creşte doar ţie în palme” (secvenţe), „carnea mea este o tabletă cu ciocolată,/ un câmp cu maci” (mişcări), „treci prin mine ca printr-un oraş/ care se colorează în roz” (traversare), „noaptea cerul iese din palmele tale,/ se agaţă de tavan,/ se face evantai” (naştere), „o să fim bătrâni,/ o să facem din tăcerea noastră/ jucării” (peretele de sticlă dintre noi), „fiecare reflexie a noastră moare în cioburile unei oglinzi” (ultima dâră de lumină, primul întuneric proiectat în geam), „siguranţa noastră/ este dată tocmai de străzile/ peste care mergi rotunjind cu umerii tăi lumea” (despre alte anotimpuri), „fericirea noastră este roşie şi caldă/ ca un apus” (viaţă).

lumea ta/ carnea mea/ oasele noastre marchează o evoluţie în poezia lui Andrei Novac.