Scriitor cu notorietate, dar şi de valoare, Varujan Vosganian şi-a împlinit, în climatul de libertate postcomunistă, destinul literar. În ţară s-a bucurat de premii importante (cu excepţia celor de la Uniunea Scriitorilor din România, unde s-a recuzat mereu, având funcţie de conducere), iar cărţile sale au fost traduse în numeroase limbi străine, cu ecouri critice pozitive. Este laureat al marelui Premiu Literar al Europei Centrale „Angelus” (2016), pentru romanul Cartea şoaptelor.

Proza lui Varujan Vosganian surprinde evenimente istorice cruciale şi mutaţii social-politice fundamentale, de la Genocidul armean la Al Doilea Război Mondial, de la instaurarea comunismului în România la Revoluţia din decembrie ’89, de la tranziţia spre democraţie la provocările erei digitale. Dacă există o supratemă a prozei lui Vosganian, ea este aceea a memoriei, în dublă ipostază: pe de o parte, o memorie istorică (individuală şi colectivă, identitară, traumatică sau, mai nou, tehnologică, maşinistă), iar pe de altă parte, o memorie generică a Literaturii, ca formă de autoreflexivitate regresivă.

Volumul Povestiri despre oameni obişnuiţi (Polirom, 2022) este mai axat pe actualitatea imediată, pe anii din urmă, cu tulburările pandemiei de Coronavirus, dar nu lipsesc nici aici trimiterile la trecutul comunist. În Povestiri despre oameni obişnuiţi, Varujan Vosganian explorează diversitatea umanului. Dacă vrei să înţelegi şi să reprezinţi literar lumea, în mod autentic şi convingător, nu o reduci la principalul istoriei (figurile de prim-plan sau ideologia dominantă a unei epoci). Cobori la firul ierbii, la nivelul oamenilor obişnuiţi, la ceea ce pare secundar, reacţionar, nonconformist, dilematic, contradictoriu. Şi asta face Varujan Vosganian în proza lui, în general, nu numai în recentul volum de povestiri.

Personajele sale sunt oameni cu bune şi rele, oameni capabili atât de acţiuni generoase, cât şi de porniri vindicative, de gesturi de o nesfârşită tandreţe, dar şi de trăiri pătimaşe. La unii, balanţa înclină mai mult spre lumină, la alţii, spre întuneric, însă o umanitate pestriţă se perindă prin paginile cărţii, direct sau prin rememorare, din toate zonele sociale, de la şoferi de camion la profesori universitari, de la corporatişti la interlopi, de la foşti ofiţeri în armata regală la pensionari securişti, de la tineri proveniţi din sistemul instituţionalizat al statului la studenţi distribuitori de pizza sau de droguri, de la poştaşi şi lăcătuşi la homleşi, de la ciobani la rezervişti militari care au luptat în Afganistan. „Eroii” lipsiţi de glorie ai povestirilor suferă mai ales de singurătate sau sunt chinuiţi de alţi demoni, care apar fie ca o cauză a acestei stări de solitudine, fie ca o consecinţă a vieţii trăite în interiorul unor ziduri, a unor capsule de incomunicabilitate. Când zic alţi demoni mă refer la traume familiale, iubiri neîmpărtăşite, frustrări intime sau profesionale, pasiuni nesăbuite ori neconvenţionale, boli/ dizabilităţi teribile/ neobişnuite (ca Alzheimer-ul sau autismul). Unele personaje găsesc întâmplător soluţii mângâietoare ori salvatoare, menite să umple golul (Costi din Crucea Sudului, Pintenogu din Ia-mă, nene!, Beniamin din Tanti), bovarizează şi se defulează virtual (Sebi din Martiriul lui Sebastian), altele încearcă să facă pace, în sfârşit, cu propriul trecut (domnul Simion din Cireşica) sau, pur şi simplu, să supravieţuiască, uneori prin compromis (Vladimir din Unchiul Turi), alteori prin evadarea din istorie într-un univers patriarhal (Marcu din Vâscul), câteva par condamnate la moarte sau nefericire, oricât ar vrea să dribleze destinul (Oni din Demascarea, Narcisa din Tanti). Societatea în care se mişcă este prea puţin tolerantă, îngăduitoare sau dreaptă, de aceea şi happy-end-ul ajunge o raritate (Ia-mă, nene!) ori maschează un act justiţiar veterotestamentar, ca în Baltagul sadovenian, când corupţia reprezentanţilor legii împiedică pedepsirea vinovaţilor (Vâscul).

Fiecare poveste are cel puţin o dramă, chiar dacă naraţiunea poate îmbrăca o formă comico-dramatică, precum în Demascarea lui Oni, fanatic al măsurilor de siguranţă împotriva virusului Corona, devenit el însuşi victimă a acestui tip de radicalism. Povestirile sunt predominant realiste (îndeosebi în Demascarea şi în Tanti găsim şi elemente care ţin de magic ori de miraculos), dar în proza lui Vosganian, inclusiv în cea realistă, se simt pretutindeni vibraţii metafizic-simbolice. Codurile şi registrele literare se împletesc subtil şi armonios. Narcisa din Tanti este o nouă Margaretă care ocultează etica pentru a-şi salva bărbatul iubit (deşi nu face neapărat un pact cu diavolul), Sebastian din Martiriul lui Sebastian trece printr-o ordalie nesângeroasă, fără să aibă vreo urmă de sfinţenie, Marcu din Vâscul ia păcatul fratelui său asupra lui, nesocotind însă legea lui Hristos. Oameni obişnuiţi rescriu, pe alte coordonate, poveşti vechi, mitice, arhetipale. Personajele sunt atent conturate, bine individualizate, ca nişte fiinţe vii, nu de hârtie, au dialoguri naturale, cu emoţii, cu enervări, cu vorbe de duh, cu umor, cu haz de necaz, cu replici ironice (din păcate, prea puţini scriitori români de azi sunt în stare să creeze personaje cu simţul umorului).

De remarcat în Povestiri despre oameni obişnuiţi, mai mult decât în alte volume de povestiri ale lui Varujan Vosganian, prezenţa nedisimulată a naratorului. În proza premodernă, povestitorul implicit şi implicat subiectiv funcţiona ca o autoritate morală, care atribuia epitete cu rol de sentinţe şi trăgea concluzii ca un pedagog înţelept. În literatura postmodernă a lui Vosganian, naratorul este ca un duh sau ca un spiriduş care se auto-demască programatic, intră în complicitate cu cititorii, îi ia ca parteneri la spectacolul personajelor, le activează memoria prin referinţele cultural-livreşti, le stimulează imaginaţia asociativă, se joacă dezinvolt cu modurile de a-şi construi poveştile şi de a povesti (în Cireşica dramatizează scene ca-n piesele absurde ale lui Ionesco, în Tanti foloseşte persoana a II-a în narare, ca în romanul La Modification de Michel Butor, şi secvenţializează, ca într-un film, momentele importante ale amorului), se comportă ca un regizor, atrage atenţia şi orientează privirea. Este melancolic, pare a cădea pe gânduri, empatizează cu propriile personaje sau, dimpotrivă, le ironizează cu voluptate, se amuză pe seama lor ori împreună cu ele (pe Sebi din Martiriul lui Sebastian îl arată în ipostaze ridicole, burleşti, până aproape de a-l transforma într-un personaj de desene animate, dialogurile fetelor din Tanti ori ale ciobanilor din Vâscul trădează un umor mai degrabă participativ). Naratorul nu este însă cu adevărat rău nici măcar atunci când îngroaşă liniile tabloului, are o anumită înţelegere şi bonomie faţă de defectele „eroilor” săi, pe care îi portretizează cu măiestrie, ingenios, uneori şi ludic. Iată două exemple: „Doamna Mârza era din belşug durdulie, îşi ţinea braţele rotunjite peste pieptul eroic şi-şi legăna şoldurile de parcă ar fi cărat, pe fiecare braţ, câteva halbe de bere. Părul îi era buclat după forma bigudiurilor pe care uneori uita să şi le scoată, apărând cu înfăţişarea asta extraterestră în faţa pisicilor (…). Când nu uita să-şi vopsească părul cu o cărăruie cenuşie în dreptul rădăcinilor, buclele doamnei Mârza erau fie roz, fie bleu-ciel, în orice caz de o culoare ce s-ar fi potrivit mai degrabă lenjeriei intime a unei curtezane” (Martiriul lui Sebastian); „Pătru, cu urechile ciulite care nu-i încap sub nicio căciulă şi nasul atât de lung încât trebuie să fie atent să nu-i trântească vreunul uşa în nas. Ca să nu mai vorbim de părul sârmos adunat într-o creastă ţeapănă, care i-a şi atras un lung şir de porecle oprite acolo unde cuvântul exprimă adevărul” (Vâscul).

Cu toate dramele lor, în povestirile lui Varujan Vosganian există şi multă voioşie şi, mai ales, poezie (dar fără a slei epicul, precum se întâmplă, de regulă, în cazul prozei cu ADN poetic): „Focul saltă numaidecât, limbile ţâşnesc ca dintr-o colcăială de şerpi şi se strecoară, despicate, printre buturugile care, cu sevele desfăcute, încep să trosnească. O orgie a luminii care se înalţă spre cer, cu disperarea sălbatică a celui care ştie că nu-l va atinge. (...) Privesc la spectacolul focului şi la bucuria nestăpânită pe care o stârneşte printre bărbaţii care se zbânţuie în apropierea lui de parcă s-ar înlănţui în braţele unei femei” (Vâscul). Povestitorul are un fel poetic de a vedea lumea, combinat, nu de puţine ori, cu imagini cultural-artistice: „Dacă un pictor ţi-ar descrie viaţa pe şevalet, ar înfăţişa ceva de felul Nopţii înstelate a olandezului van Gogh. Un fundal uniform peste care viaţa se desfăşoară în vârtejuri, de la o săptămână la alta, fiecare început de săptămână la fel ca săptămâna trecută, toate sfârşiturile de săptămână la fel, apoi de la o lună la alta, de la un an la altul, un vârtej mai mic, altul mai mare şi tu, pe circumferinţele tuturor, întorcându-te, previzibil, în acelaşi loc.// Ţi-ar fi plăcut să trăieşti într-o vreme în care ceasul din turla pictată de van Gogh, pe fundalul «Nopţii înstelate», să nu fie rotund” (Tanti). Senzaţiile şi percepţiile sale înnobilează realitatea cea mai banală, pe care o transfigurează şi o îmbogăţesc cu semnificaţii nebănuite.

Varujan Vosganian scrie o proză rafinată şi expresivă, deopotrivă realistă şi simbolică, de mătăsuri poetic-orientale şi de dantele livreşti, pe care dansează însă licuricii vioi ai spiritului.