Înainte de publicarea monografiei Dana Dumitriu. Portretul unei doamne, în anul 2000, Nicolae Manolescu îi scria Lianei Cozea despre importanţa gestului său critic „recuperator”, mulţumindu-i, întrucât Dana Dumitriu „face parte dintre autorii rareori menţionaţi, aproape uitaţi astăzi. Pe nedrept”. Între timp, situaţia a rămas cam aceeaşi, deşi Dana Dumitriu este o scriitoare extraordinară în cărţile ei de vârf, o personalitate plurivalentă a literaturii române postbelice (prozatoare, critic şi istoric literar cu apetenţe teoretice, eseistă şi publicistă), moartea timpurie frângând o strălucită traiectorie profesională în domeniul umanioarelor. Cu atât mai binevenită se dovedeşte apariţia ediţiei a doua, revizuite, a studiului monografic al Lianei Cozea, cu epistola lui Nicolae Manolescu, deja amintită, „în loc de postfaţă”, la Editura Cartea Românească, în 2022. Pentru generaţiile mai tinere, cred că Dana Dumitriu este o autoare cvasi-necunoscută, iar reeditarea operei sale ar putea fi un proiect salutar.

Mare iubitoare a scrisului feminin, despre care a publicat mai multe volume critice, Liana Cozea (din păcate, trecută şi ea, în 2022, la cele veşnice) îi dedică Danei Dumitriu o cercetare amănunţită şi comprehensivă, un omagiu sui generis, insistând pe analiza cărţilor, pentru că în „biografia literară” s-ar afla „cheia înţelegerii personajului Dana Dumitriu”. Prin investigaţia psihologico-literară asupra eroinelor din proză, posibile alter ego-uri, încearcă să-i schiţeze „figura interioară”, însă recunoaşte că Dana Dumitriu rămâne o fiinţă misterioasă, „niciunul nesuprapunându-se în totalitate conturului ei real, într-o infinitate de posibilităţi seducătoare, refuzându-şi cu obstinaţie un contur ferm, ca într-o fotografie veche cu relief incert, ale cărui elemente constitutive se îmbină într-o armonie de fiecare dată alta, cu limitele pierdute în penumbră. O fiinţă extrem de vie, dar totuşi impalpabilă, într-o ţară numai a ei, într-o casă numai a ei, frumoasă asemenea făpturii care a locuit-o”. Profilul complex, psihologic şi spiritual, i-l conturează, cu mână sigură, dar şi cu emoţie, criticul şi istoricul literar Nicolae Manolescu (fost partener de viaţă şi prieten intelectual al Danei Dumitriu). Cu riscul de a cita prea mult, redau acest portret minunat, memorabil prin acurateţe şi expresivitate, ca o efigie în bronz, măiestrit lucrată: „Îşi ascundea patosul, cum îşi ascundea feminitatea. În sobrietatea ei (o văd în rochii negre, lungi, brodate, ca ale domnişoarelor bătrâne cu care învaţă umanioarele prinţişorii Ghica), era o pătimaşă, o confesivă. Credea în Dumnezeu cu ardoare. Postea, ţinea praznicele, se ruga, mergea la biserică. Dar nu era deloc refractară vieţii, senzualităţii. Îşi ascundea corpul şi firea din pudoare, dar avea suflet romantic, laic. Nu greşeşti remarcând că a scris îndeosebi despre poeţi şi poezie, ea, romanciera. Dana era o fire funciar lirică. Nu povestirea, epicul o pasionau, ci vibraţia aerului moral şi psihologic din jurul întâmplărilor, aura de pe creştetul personajelor. Moralmente, era înclinată spre sfinţenie. Vitalitatea din ea o determina să nu ocolească (şi să nu judece!) murdăriile din om. Avea o enormă capacitate de a înţelege: chiar şi ce e josnic. Dacă ar fi scris ca Mariana Alcoforado, ar fi arătat aceeaşi îngăduinţă pentru călugăriţă şi pentru prostituată, pentru puritatea vieţii din mănăstire şi pentru nevoia de a evada din ea, în aventură şi sexualitate”.

Aşezând-o în descendenţa Hortensiei Papadat-Bengescu, Liana Cozea o consideră pe Dana Dumitriu „una dintre cele mai de seamă reprezentante ale realismului psihologic din literatura română” şi creatoarea unui pertinent „edificiu teoretic”, romanele sale fiind ilustrări/ exemplificări epice ale ideilor abstracte din Ambasadorii sau despre realismul psihologic. Inevitabil, în analiza şi interpretarea beletristicii Danei Dumitriu, monografa foloseşte instrumentele critice din eseul inspirat de prefeţele romancierului american Henry James, elemente de naratologie şi de psihanaliză, dar şi de tematism tradiţional (singurătatea, eşecul, ratarea, vina, puterea, libertatea sunt câteva dintre obsesiile tematice identificate pe parcursul lecturii). După un prim capitol introductiv, în care se străduieşte să descrie personalitatea enigmatică a acestei autoare talentate şi versatile, apelând la fragmentele de jurnal publicate, la interviuri sau mărturisiri ale prietenilor („Despre Dana Dumitriu cu Dana Dumitriu”), Liana Cozea pune sub lupa critică proza, în ordine cronologică, debutul cu nuvelele din Migraţii (1971) şi romanele Masa zarafului (1972), Duminica mironosiţelor (1977), Întoarcerea lui Pascal (1979), Sărbătorile răbdării (1980), Prinţul Ghica (volumele I, II, III – 1982, 1984, 1986), apoi volumele de teorie şi critică literară Ambasadorii sau despre realismul psihologic (1976) şi monografia Introducere în opera lui C.A. Rosetti (1984), lăsând în final activitatea de cronicar literar la diverse reviste din provincie şi din Bucureşti. De altfel, Manolescu, în scrisoarea-postfaţă, confirmă observaţia Lianei Cozea că Dana Dumitriu nu avea vocaţie pentru critica de întâmpinare, recenzând cărţile unor scriitori „compatibili cu ea”, însă arătând, prin sensibilitate şi temperament, o înclinaţie spre comentariul de fineţe al poeziei.

Indiferent de formula compoziţiilor romaneşti (dezbatere etică, tramă poliţistă, intrigă politică, conflict conjugal, naraţiune istorică), Liana Cozea remarcă, peste tot, abilităţile analitice privind psihologia personajelor (cu revelarea surprinzătoare a tipologiilor „mixte”, „masculinul inseminat în feminin şi femininul în lăcaşul masculinităţii”), inteligenţa artistică manifestată în inovaţiile tehnice (multiperspectivismul „ambasadorilor”, pluralismul punctelor de vedere ale reflectorilor, martori sau naratori, jocul specularităţilor), umorul şi ironia, cumpănirea şi eleganţa stilului. Dacă Sărbătorile răbdării, cu topicul cuplului, este mai ales „o carte cu şi despre femei, dar sfârşeşte prin a deveni un manifest feminist cu aripile tăiate”, Prinţul Ghica, roman istoric pe tema puterii, de atmosferă, realist psihologic, reprezintă îndeosebi „un foarte bun roman politic, un roman cu şi despre bărbaţi”. Exegeta îl apreciază pe acesta din urmă la superlativ, „cel mai bun roman” al Danei Dumitriu. Mărturisesc că Prinţul Ghica este şi preferatul meu, impresionându-mă prin documentarea riguroasă, anvergura ţesăturii istorice şi minuţiozitatea ei flamandă, atmosfera ori culoarea de epocă, validitatea „discursului identitar” implicit, vioiciunea dialogurilor sau dramatizarea textului, construcţia nuanţată şi contradictorie a personajelor (în special, mitizarea protagonistului, Ion Ghica, drept eminenţa cenuşie a momentelor cruciale din perioada Unirii Principatelor, şi demitizarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza), înţelegerea subtilă a umanului, caruselul oglinzilor (auto)reflectante, intertextualitatea naturalizată, fulguranţa mătăsoasă a poeziei, învăpăierea spiritului ludico-ironic. Deşi Liana Cozea menţionează jocul/ dialogul naratorului (naratoarei, mai precis) cu cititorul (naratarul, o instanţă fictivă din tipologia lui J. Lintvelt, v. Punctul de vedere), dând şi excerpte edificatoare („Istoria are avantajul de a fi o carte care se poate deschide oricând şi se poate închide oricând… Prea îngăduitorii mei cititori”, „E noapte. Palatul este cufundat în somn. De câte ori aţi mai citit fraza asta?”, „Oare e bine s-o lăsăm aşa, cu nasul în perete, pe Saşa Ghica? Oare e bine să ne despărţim astfel de ea?”, „Ce-ar fi să mai sărim peste câteva ore? O nimica toată pentru noi. Câteva dansuri şi câteva absurdităţi verbale…”, „Dar nu lăsaţi cortina să cadă. Noi mai rămânem cu coatele rezemate de rampă”), autoarea monografiei nu merge mai departe în dezvoltarea premiselor şi definirea romanului. Prin această jocularitate narativ-ironică, Prinţul Ghica depăşeşte modernismul realismului psihologic, făcând saltul spre disruptivitatea ontologică a metaficţiunilor istoriografice postmoderniste.

În prezentarea studiului monografic despre C.A. Rosetti, se reţin lipsa de prejudecăţi a Danei Dumitriu în abordarea biografiei şi a scrierilor unui „personaj” controversat al veacului al XIX-lea, un histrion desăvârşit, risipit „pe altarul unei ideologii”, „reabilitarea” unei „inteligenţe ardente care şi-a sacrificat adesea fiinţa reală”, precum şi contribuţia substanţială la cunoaşterea începuturilor poeziei româneşti, într-un excurs istorico-literar cu filiaţii şi asocieri care ajung până în contemporaneitatea sa.

Dana Dumitriu. Portretul unei doamne de Liana Cozea este, deopotrivă, un exerciţiu de admiraţie şi o introducere relevantă în opera rafinată a unei scriitoare de calibru din secolul al XX-lea, intelectuală veritabilă şi „aristocrată a spiritului”. Deşi nu obişnuiesc să fac asemenea confesiuni într-o cronică literară, mă declar eu însămi o admiratoare a autoarei Prinţului Ghica. Dacă ar fi scris numai acest splendid roman, tot ar fi meritat un loc de cinste în galeria literaturii române din toate timpurile.